Boboc la Superblog

particip300px

Toamnă. Luni, septembrie. O zi de luni senină şi melancolică. Întrebări ce îşi caută răspunsul, amintiri care îmi revin în suflet. Sunt fiinţa căreia cuvintele îi sunt cărare dinspre suflet către alte suflete.

Totul a început ca o joacă. Şi încă o simt aşa. Cuvintele mă provoacă la joacă. Ele se infiltreza în mintea mea de-a valma şi aşteaptă să fie aşezate acolo unde mesajul lor poate clădi ceva.

După cum spuneam îmi place joaca. Dar cea creativa. Cea care te provoacă. Aşa cum e  Superblogul.  Anul acesta aveam nevoie de un imbold ca să nu mai stau pe margine.  Imboldul a venit după o conversaţie cu Rami. Ea ştia că voiam şi mi-a spus clar: ” De data asta nu te mai las aşa uşor” Am zâmbit şi i-am zis că aveam de gând să mă înscriu.

După câteva minute de la discuţia cu Ramona Lengyel,  prietena mea, îmi aminteam cum anul trecut citeam aticolele scrise  de  ea, Maya , Adriana , ele fiindu-mi la suflet de foarte mult timp. Le admiram pentru imaginaţie, naturaleţe, sinceritate şi anduranţă. Atunci am simţit, ca de fiecare dată când poposesc în căsuţele lor de suflet, că am câştigat citindu-le şi mai ales cunoscându-le. Cred că tot atunci a încolţit în mintea mea întrebarea dacă eu pot.

Sunt genul de persoană care  gândeşte fiecare pas de două ori. Viaţa m-a provocat  să fac aşa. Dar şi să vreau mereu să mă autodepăşesc. Cred că Superblogul e locul cel mai bun să fac asta. Să îmi testez imaginaţia, limitele şi pe mine.

Trebuie să vă mărturisesc ceva.  Tocmai pentru că îmi gândesc fiecare pas sau decizie  de două ori, după câteva ore neuronii mei erau în panică. Era furtună printre ei, ziceai că i-a lovit vreun tsunami.

„-Aţi auzit? A noastră se înscrie la Superblog . Trebuie să ne organizăm să fie bine.”

Parcă îi simţeam cum se antrenează. Mă cuprindea febra numită Superblog.

Dacă cineva m-ar întreba de ce vreau să particip la Superblog i-aş răspunde aşa: „Cred că fiecare dintre noi îşi doreşte să descopere despre sine lucruri noi. La un moment dat ne apar în cale oportunităţi care ne ajută să facem acest lucru. Deschidem noi uşi şi ne sunt dezvăluite calităţi nebănuite  sau lucruri pe care nu le ştiam despre noi. O provocare te poate aduce cu un pas înainte spre un sine întregit. E posibil ca Superblogul să fie acea oprtunitate, acel pas înainte pentru mine”

Ştiu că va fi un drum lung, cu provocări de tot felul. Mai ales pe partea tehnică. Cu siguranţă voi avea momente în care voi spune că e greu şi mă voi întreba de ce m-am înscris. În aceeaşi secundă îmi voi răspunde: ¨  Pentru oportunitatea de a mă descoperi şi pentru că acum  e momentul să încerc, nu doar să asist..¨ 

Cu acest gând în minte şi inimă vă salută un boboc la Superblog.

Tăceri

Azi ne sufocă gânduri ce ne răscolesc cu îndârjire. Se nasc din clipe mute în aparenţă. Clipe ce ne strigă în suflet  cât suntem de fragili. Ne doare fiecare cuvânt spus şi atunci amuţim. E mai bine aşa. Nu mai rănim şi nu mai suntem răniţi. Adunăm tăceri în noi. Tăceri în care ne ascundem când e furtună. Le lăsăam pe ele să deseneze ce simţim, sperând că vor fi înţelese.

Tăcerile noastre sunt gânduri ce nu au avut puterea să zboare şi s-au cuibărit în suflet tăcute. Sunt lacrimi ce nu au tâşnit afară, ci au curs în noi. Uneori dor pentru că au în ele temeri sau răni ce încă sunt vii.

Fiecare tăcere are în ea o lume nedezvăluită, o poveste neîmpărtăşită. Sau un vis ce aşteaptă să îi vină rândul să zboare

Tăcerea poate mângâia, acolo unde vorbele nu o pot face fără să deschide răni. Tăcem şi ascultăm tăcerea celuilalt. Când noi tăcem , vorbeşte sufletul. E  suuficient să ne privim în ochi şi vom înţelege tot ceea ce se ascunde în tăceri adânci.

Sunt zile în care avem nevoie de tăceri. Avem nevoie de timpul nostru , în care să ne refugiem în adâncul sufletului, să ne plimbăm printre tăceri  şi să ne regăsim cu adevărat, să renaştem din fiecare  tăcere şi a sa pildă.

Eu si el, sufletul

-Ce faci?

-Te privesc…

-De ce?  Nu vreau să mă priveşti.. Nu acum, când nu sunt, nu mai sunt aşa cum mă ştii, aşa cum mă ştiai. Şi se ascunse după un colţ de nor alb . Ca şi cum voia să se facă nevăzut.

-Dar cum eşti? Eu te văd la el de …tu. La fel cum te ştiam. Poate, mai matur.

-Hmm…Oi fi, deşi nu sunt sigur că e aşa. Dar port cu mine urme, trăiri, pe care nu le ştiai atunci când tu zburai fără griji prin grădina vieţii, copil fiind. Acum am un uşor tremur, acum trăiesc altfel. Am pierdut ceva din eul de ieri , pe drum. Fiecare zi m-a transformat. Unele mai mult decât altele. Au fost dăţi în care am simţit că mă sfărâm, că mă pierd în tumultul vieţii. Port urme  pe care nu vreau să le vezi.

-Eşti tot tu. Te ştiu. Te cunosc. Îţi ştiu fiecare cicatrice, fiecare rană, orice spaimă, fiecare sentiment, trăire. Doar eşti al meu, suflete. Am trăit, trăiesc şi voi trăi cu tine fiecare lacrimă, fiecare zâmbet, îngenunchere, ridicare, rugăciune, vis.  Unele le-am arătat şi celorlalţi , pentru că eu nu mă tem, nu mă mai tem să te arăt celor din jur. Aşa că nu te mai ascunde. Lasă-mă să te privesc şi lasă-i să te cunoască şi mai bine. Îngăduie-ţi să te cunoşti şi tu mai bine. Şi poate îţi va plăcea ceea ce descoperi. Priveşte-te şi prin ochii lor.

– Aşa voi face. Acum ştiu că va fi bine.

Se auzi colţul de alb care a fost îndepărtat. Iar eu zâmbeam. Aveam în minte bucuria zilei de azi, speranţa zilei de mâine şi amintirea celei de ieri.

Luptaţi pentru visurile voastre.

banner

„Cum se transformă un vis în realitate? Prin ambiţie, determinare, multă muncă şi grijă. Da, de un vis trebuie să ai multă grijă. Să nu îi dai drumul orice ar fi. Să alergi împreună cu el până prinde aripi. Vin momente în care oboseşti şi simţi că e prea mult. Că nu mai poţi. E normal să fie aşa. Dar  în acelaşi timp îţi găseşti puterea de a merge mai departe. De a trece peste orice obstacol pe care viaţa ţi-l poate scoate în cale.

Cu fiecare zi care trece, fiecare dintre voi este un pic mai aproape de a-şi vedea visul zburând spre realitate. Aduceţi-vă aminte că ficare clipă de luptă, pe care aţi transformat-o în victorie, a făcut posibilă ziua de azi.  Totul se întâmplă cu un motiv în viaţă. Aduceţi în prim plan ambiţia şi mai ales abilitatea. Abilitatea de a trece bariere reale, de a vă bucura de tot ce vă inconjoară în ciuda dizabilităţii. Voi ne arătaţi zilnic că în vocabularul nostru uzual nu ar trebui să existe „nu pot”.

Luptaţi pentru voi şi pentru toţi cei care au nevoie de o încurajare, de speranţă. Când vă este greu aduceţi-vă aminte de fiecare minut în care aţi visat şi mai ales de toate orele de muncă pe care le-aţi depus ca să ajungeţi aici. Luptaţi pentru visurile voastre.

Pentru mine, oameni frumoşi şi ambiţioşi, sunteţi deja campioni. Campionii vieţii. „

Acesta ar fi mesajul meu pentru echipa paralimpica a României prezentă la Jocurile paralimpice de la Rio 2016.

Aceşti învingători îşi pot vedea visurile devenind realitate la Rio datorită susţinerii celor de la Olympus.

Olympus susține pentru a doua oară consecutiv sportivii care vor participa la Jocurile Paralimpice de la Rio și va direcționa către Comitetul Paralimpic 50 de bani pentru fiecare sticlă promoțională de lapte de consum Olympus cumpărată .

Prin intermediul campaniei “Sustinem adevaratii invingatori”, Olympus are ca obiectiv creșterea gradului de conștientizare a mișcării paralimpice din România, oferind sportivilor cu dizabilități o expunere care să le asigure un nivel de notorietate crescut, comparabil cu cel al sportivilor fără dizabilități. În perioada iulie – septembrie, Olympus direcționează Comitetului Național Paralimpic câte 50 de bani pentru fiecare sticlă promoțională de lapte de consum Olympus (1,5% și 3,5% grăsime) cumpărată.

Haideţi să susţinem adevăraţii învingători. E simplu şi normal,cred eu.

Reverie departe de lumea dezlantuita

kr

kr

Intr-o zi sufletul mi-a soptit un vis ce m-a rugat sa il tin doar pentru noi. L-am ascultat, am cuprins incet cu mintea acel vis si l-am pus in ungherul acela cu poate va fi sa fie. Dar nu eram doar noi. Cineva acolo Sus , ne-a auzit soaptele abia articulate si a hotarat sa lase visul sa zboare. Sa isi traiasca clipa lui dinspre va fi, inspre este si apoi inspre  amintire.

Asa am ajuns sa vad cu ai mei si oameni dragi noua, carora le multumesc, o parte din frumusetile pe care Dumnezeu le-a harazit acestei tari minunate. Cata binecuvantare avem si uneori uitam asta.

Am ajuns la Orsova pe Dunare. Cata frumusete si liniste are acest loc. Cand priveam Dunarea aveam sentimentul ca cineva imi soptea ¨lasa aici tot ce simti ca te apasa si incarca-te cu tot ce e bun de aici.¨

Asa am si facut. Pentru ceva timp am lasat in spate tot si am inchis fereastra catre ganduri si intrebari si m-am bucurat de oaza de liniste in care Dumnzeu a permis sa ajungem.

Am profitat din plin de frumusetea Dunarii si ne-am plimbat cu barca . Ma uitam fascinata in jur si  simteam in fiecare parte de peisaj mana lui Dumnezeu. Arhitect si peisagist perfect. Fiecare piatra , fiecare stanca sau picatura de apa , respira Dumnezeirea.  Am primit linistea aceea cu tot sufletul si fiecare gand era doar acolo catre El spre multumire si ruga de bine pentru cei dragi. In tot intinsul acela de apa si stanci a aparut si manastirea Mraconia. Ca dovada a dorintei de a multumi si a nevoii de rugaciune continua. Aveam sentimentul ca Dumnezeu  pus o bucatica de Rai acolo.  Exact cum ne spuneau bunicii nostri . In ciuda zgomotelor din jur tot ce auzeam era linistea aceea binefacatoare, vindecatoare, care iti inunda sufletul si mintea exact cand ai nevoie.Simteam cum se revarsa in mine, in sufletul meu, atingerea de Sus si linistea pe care o cautam , departe de lumea dezlantuita. Imi disparuse si  acea teama de a ma plimba cu o barca pe care o aveam in minte si in suflet . Era ca si cum Cineva stersese  din mintea mea tot ce ma putea speria. Eram socata si eu, drept sa va spun.)).

Am avut norocul sa intalnim omeni saritori, care au facilitat ajungerea mea in barca. Cred cu tarie ca totul a fost arnat de Sus. Desi mintea imi spunea, asta e ,nu se poate, sufletul zicea ba da. Si asa a fost.

Dupa plimbarea pe Dunare , ne-am intors la pensiunea Casa Verde Loc de relaxare perfect. Linistit, condus de oameni primitori. Locul unde muntele si Dunarea par a-si sopti reciproc povesti auzite in nopti instelate si zile senine. Oaza de liniste ,de care avem din cand in cand nevoie si din care va garantez ca veti pleca cu gandul ca veti reveni sigur. E acel loc pe care il cauti uneori ca sa poti sa te reincarci si mai ales locul in care sa poti sa te regasesti, caci te indeamna la un dialog cu tine, cu inima si sa te reconectezi cu ceea ce conteaza cu adevarat. Aici poti sa iti dai seama ca tot ce conteaza sunt oamenii dragi, familia, sufletul tau. Daca te lasi purtat de acel sunet al apei ce atinge pontonul iti dai seama ca Dumnezeu a facut toate locurile acestea pentru om din dragoste de om.

Aceasta a fost doar o mica parte din escapada noastra, departe de lumea dezlantuita. Daca aveti timp, va recomand sa mergeti acolo. Nu veti regreta. Eu am regretat doar ca nu am putut sa ma bucur de un rasarit de soare. Era ceata. In rest nici un regret. Doar bucurie.

Sufletul şi valsul iubirii

Lin, rapid, vesel sau prea nervos, molcom sau ca o ploaie de vară, sufletul trăieşte. Chiar şi atunci când nouă ne e lene să o facem sau simţim că  nu mai putem el trăieşte. Şi o face aparent tăcut. Îşi şi ne trăieşte fiecare clipă cu bunele ei sau cu relele ei, conştient fiind de faptul că la un moment dat vom avea nevoie de tot ce el adună.

Despărţiri, renunţări, dureri ce lasă urme adânci, visuri ce au fost abandonate,alături de amintiri dulci, bucurii şi speranţe pentru mâine, toate sunt ţinute de suflet întocmai ca un arhivar ce nu renunţă la nimic. Nu o face  nu pentru că nu ar putea , ci pentru că ştie că ne-ar ştirbi din noi. Ne-ar fura o parte din ce vom fi si mai ales din cum vom fi.

Ne definim şi desăvârşim prin tot ceea ce trăim. E drept că sunt anumite perioade în care sentimentul e de dezintegrare, de sfărmare în bucăţi a întregului univers propriu. Atunci paşii ne sunt grei şi mergem din inerţie mai departe. Cu ce? Cu acea speranţă pe care sufletul a păstrat-o întocmai ca un arhivar dibace, ce a învăţat de la Creator ce ne ajută. Când credem că nu vom avea puterea să ne reconstruim universul zdruncinat fie de noi, fie de alţii sau de valurile vieţii,apare în calea noastră Iubirea. Timidă, dar zâmbitoare ne atinge uşor apoi aşteaptă răbdătoare să o vedem, să întindem mâna către ea. Ştie că e posibil să ne temem, dar e sigură că vom păşi pe drumul pe care ni-l deschide în faţă.  Doar ne ştie sufletul pe ale cărui corzi alege să îşî cânte melodia.

Universul nostru redevine Lumină,Zâmbet şi Dăruire. Sufletul e vesel iar şi trăieşte cu bucurie şi speranţă totul, făcând din fiecare clipă o amintire şi un rezervor de speranţă în timp ce dansează Valsul Iubirii.

 

Fluturii mai zboară?

Oare fluturii mai zboară?  Îşi mai întind aripile? E atât de frig acum în lume.Visurile  se ascund  în suflet, undeva de unde să poată dărui o rază de soare când frigul e prea mare. Şi sufletul să rămână cald, deşi uneori apar furtunii de gheaţă, care ucid visuri.

Când unele visuri sunt furate, celălalte se adună şi îşi ating aripile pentru a face un scut de iubire, pentru a le recupera din gheara celor ce le fură. Iubirea vindecă, redă puterea de a spera. Când se aprinde din nou lumina speranţei, fluturii reâncep să zboare. Iubirea e purtată pe aripile lor spre suflete ce aşteaptă însetate să o primească.

Să dăruim iubire ca să putem ajuta fluturii să zboare. Să nu le mai fie teamă să işi intindă aripile pentrru a purta visurile şi iubirea fiecăruia dintre noi.