Descriere(Crez)

Astern cuvinte zi de zi pe pagini albe, oferite de viata. Le scriu cu penita muiata in calimara sufletului. E o calimara speciala, in care fiecare picatura de cerneala e farama de suflet si iubire.

Las picaturile de iubire sa ma calauzeasca pe fiecare drum pe care ajung ai mei pasi. Asa am facut in toti acesti  ani si asa voi continua sa traiesc.  Si nu am gresit. Pentru ca in ele e atingerea Lui.

Stiu ca ma repet, stiu  ca in ziua de azi, nu mai e vreme de asa ceva. Dar eu am ales  si aleg in continuare sa cred in puterea Lui.  Sa cred ca  fiecare om  are ceva luminos in el, chiar daca poate viata sau alti oameni l-au facut sa isi ascuda lumina undeva in adancul sufletului.  A ti pasa de cei de langa tine, a cauta doar frumosul din fiecare, constient fiind ca nu e usor, nu trebuie sa fie ceva anacronic, atemporal.

Stiu ca pot fi considerata naiva, dar asta sunt. Si ma bucur ca sunt asa, ca mai am inca puterea sa cred in oameni.

Simplu text de Duminica

Zorii zilei sunt salutul de buna dimineata al lui Dumnezeu pentru noi. Trilul pasarilor e salutul naturii, iar bataia inmii al Vietii.

M-am trezit cu fraza asta in minte si ca semn ca e venita de undeva de Sus si trecuta prin suflet  mi-a ramas intiparita in fiecare neuron.

Salut Viata, salut Cerul, respir mireasma de tei si parfum de trandafir. Ascult, simt si traiesc  fiecare clipa cu fiecare celula, ca o datorie sacra, ca un ritual pe care sufletul il cere.

Privesc picurii de ploaie si aud sarutul lor atigand pamantul. Mi-e dor de Soare si de caldura lui, dar in acelasi timp imi place linistea  acestei ploi.

Cred ca e ragazul de care forul nostru interior avea nevoie. Pentru a se curata de tot tumultul si de toata grija zilelor ce au fost.

Poate e perioada in care plecam intr-o calatorie spre noi insine. Ne redescoperim, ne asezam gandurile si ne scuturam de tot ce ne apasa.  Sau poate e timpul nostru cu noi si cu cei dragi, in care ne incarcam cu senin, bine si frumos pentru viitor. Si maine avem de scris povesti frumoase in jurnalul vietii noastre.   Depinde de noi cum o facem, daca ne dam voie sa ne mai lasam mirarea in fata minunii de a fi sa se arate.

Traiesc bucuria de a fi si de a simti in fiecare zi. Imi pun muzica sufletului sa imi cante  si fredonez fericirea,in timp ce simt Binecuvantarea.

Salut oamenii si frumusetea lor. Salut Iubirea si Daruirea si mai ales Prietenia. Salut sufletele ce nu isi pierd lumina, chiar daca sunt clipe cand le este greu.

E un text dintr-o dupa-masa de Duminica, in care Cerul adapa pamantul si sufletul gandul.

 

Salutare, Club 40

DE azi sunt oficial membra a unui club nou. 40. Pe ce criterii am intrat in acest club? Simplu.. Bunavointa de Sus si cu ajutorul tuturor celor dragi plus a statisticii. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare clipa, pentru rabdare, sprijin, ghidare si pemtru familia si toti oamenii frumosi din jurul meu. Cand am realizat ca sunt membra cu drepturi depline in acest club, am simtit ca ceva nu concorda cu ce simteam eu. M-am uitat in oglinda si am zambit strengareste. E clar au gresit la tiparire. Eu pot fi membra cel mult la 30 :). Eheee, vis…Au aparut fire ninse….

Mi-a soptit copilul  din mine

” Pasim impreuna? Sau de aici devii serioasa si renunti la copilarie?”

„Da, vezi sa nu! Eu sunt tot eu indiferent de ce scrie. Zurlie, copilaroasa.. Rad, ma bucur de orice cu acceasi bataie de inima. Asa ca hai da mana sa intram inauntru.”

Cineva drag mi-a trimis o carticica cu urari si ganduri de aniversari. Acolo e un citat „Nu incetam sa radem, pentru ca imbatranim, ci imbatranim pentru ca incetam sa radem.” (Michael Prichard).Asa ca nu renunt….

„Stai! Inainte inalta un gand catre Cer.”

„Da, ai dreptate. Doamne, iti multumescdin suflet pentru tot si te rog sa ma ajuti sa cresc cu sufletul, sa fiu omul pe care Tu il vrei, sa daruiesc, sa zambesc..

Sa ii am bine pe toti ai mei, sa fie doar vesti bune si frumos.  Salut Viata, soarele, vantul, parfumul trandafirilor si tot ce ai creeat pentru noi.

OK. Cica de acum incepe distractia. Asa ca sa pornim zic.  Intram si nu ne asumam raspunderea. Suntem din 77 asa ca … „suntem putin luati. ”

Salutare, Club40.!

Colegi

Suntem colegi de calatorie pe acest pamant.

Fiecare zi e inca o fila adaugata in jurnalul aventurii numita viata. Pasim umar la umar, suflet langa suflet, uneori timizi, alteori indrazneti, luand in considerare totul pentru a nu ne rataci calea.

Ne punem armura formata din dragoste de oameni, consideratie,respect fata de semenii nostri  si continuam sa fiintam asternand pe foile jurnalului intamplari,asa cum un scrib isi asterne povestile spre nemurire Imbracand aceasta armura ne pastram sufletul sanatos. Ne lasam calauziti de credinta intocmai ca exploratorii de soare si stele. Si mergem mai departe, desi sunt clipe cand poate  ne e greu sa o facem si suferim la orice modificare brusca a ceea ce stiam sau credeam ca vom gasi pe drum. Din fericire apar oameni datatoari de sperante si vitalitate ce ne arata ca se poate zambi  chiar si atunci cand afara si in suflet ploua ca  dintr-o teava sparta. Ne regasim resurse(le )pe care le credeam pierdute undeva, intr-un moment al calatoriei, vazand ca alaturi de oameni e mai usor sa descoperi noi si noi variante bune  a ceea ce poate fi si a ceea ce putem fi.

Suntem colegi de Viata.  Zambim, speram, daruim, ne sprijinim  si iubim, suflet langa suflet, umar langa umar. 

Text ionspirat de cuvintele propuse in cadrul  jocului cu 12 cuvinte

Copil

Un copil e cel care modeleaza universul. Inocenta copilariei e dezarmanta.Siguranta si puterea credintei e o continua lectie. Toti le aveam si inca le mai avem, doar ca la un moment dat am fost dezarmati de ceea ce se numeste a fi adult. Nu mai rezoneaza simplitatea cu care vedeam lucrurile copii fiind, cu statutul de om adult cu responsabilitati. 

Credeti-ma ca stiu ca viata poate sa te treaca prin episoade de maturizare precoce. Si totusi, chiar si atunci, un copil viseaza, crede si stie sa zambeasca. Un copil trece usor de bariere care unui adult ii par mult prea mari. 

Copii stiu ce putere are un zambet, un gest de sustinere. Si vad binele in oameni, pentru ca ei trec de aparente. Privesc prin oglinzile sufletului si inteleg mult mai usor ce se intampla si spune ceea ce simte. Nu lasa cuvinte nespuse. Ca si cum stie ca timpul nu asteapta.  Se bucura de minunea de a fi. 

Copii sunt o lectie penttu noi toti. Ei sunt ghizii nostri pentru a il face pe Dumnezeu sa zambeasca.

Sa ne lasam cuceriti de copilul din noi si sa nu incetam a ne bucura de minunea de a fi.

Palatul parasit si regasit

Fiecare om are un palat al lui. Nu e ca cel din povesti cu  turle inalte si arhitectura aparte.  E mai special ascuns pe un domeniu in care doar el poate intra. Se mai intampla sa mai deschida cate o fereastra pentru prietenii si sa se aseze la o poveste cu ei. Sau poate cu un gand ratacit care isi cauta rostul. Daca e ascultat poate deveni intemeietorul a ceva frumos.  In zilele de azi aceste momente sunt din ce in ce mai rare. De fapt si omul isi uita palatul si il lasa sa fie napadit de griji, trairi si imperative ale clipei, lasand loc unui  haos ce va atrage dupa sine  vid interior.

Atunci palatul devine tacut si cu aer  parasit. Oamenii uita sa mai simta frumosul. Sunt ajutati sa o faca cu fiecare moment in care are loc abdicarea de la fericirea perpetua pentru ceva proviziriu venit dintr-o asa zisa modernizare. Constructia noastra interiora, constiinta,  cea cu care venim plini de vigoare in aceasta viata, insa ne poate readuce inapoi spre palatul nostru interior  pe care uneori il parasim. acolo unde Binele e frate cu empatia si Iubirea e patroana fiecarei celule.  Caci omul asta ar trebui sa fie: „Un simbol al iubirii „

O noapte a regasirii.

„Cat de fascinant poate fi cerul instelat, mai ales intr-o noapte de vara, cand ai impresia, privindu-l ca universul isi arata toata  maretia lui” se gandi  Anca, in  timp ce privea spectacolul celest cu o ceasca in care aburea ceaiul cu iz de Rai.

II placea sa urmareasca cate o stea cazatoare care brazda oglinda noptii. De multe ori, copil fiind, ii spunea bunicii ca stelele ii vorbeau. Acum, aducandu-si aminte, zambea melancolic. Cat de simplu era totul, atunci. Si totusi, simti si acum cum sufletul ei se umplea de sentimente uitate de mult, de calm si de o  bucurie pe care nu o mai traise de ani buni. Tumultul vietii de adult o duse pe  un cu totul alt drum, in care a privi spre cer era un lux.

Aici, in satul  bunicii, totul avea alt ritm si alt fel de a fi.  A fi, a trai frumos, a respecta, acestea faceau un om  stilat, nu felul in care arata.

Undeva, in departare, auzi un ras de copil si zambi aducandu-si aminte de giumbuslucurile copilariei, dandu-si seama  cat de mult ii lipsea aceasta tihna a lui a fi.    Se bucura ca o ascultase pe bunica si fugise pentru cateva zile departe de lumea dezlantuita.

Oamenii de acolo, nu aveau in vocabular cuvantul stresat.  Auzisera de stres, dar nu il acceptau. Era cel mult osteneala sau agitatie.

De multe ori o surprindea zambind intelept si ingaduitor cand o auzea vorbind de cotidianul vietii si cat de solicitant e.

Azi de dimineata, bunica ii spusese  ca stresul e trait mai mult la oras unde totul se desfasoara intr-un ritm ametitor. Acolo, orgoliile se ciocnesc atat de puternic, incat nu se mai aude iubirea.

In timp ce sorbea o gura de ceai si se lasa cuprinsa de linistea noptii isi adusese aminte, ca tot in dimineata aceea, bunica i-a  luat mana in mana ei calda si aspra in acelasi timp si o intreba daca a privit  cu adevarat la ce o inconjoara. I-a raspuns ca o va face cand timpul si munca ii vor permite. Atunci vocea bunicii se intrista si o auzea cum soptea ca pentru cineva invizibil:”  Daca si Tu te-ai fi sustras de la a ne fi, spunandu-ne ca nu ai timp, unde eram acum?”

De abia  la ceas de seara   a realizat cu adevarat ce femeie complexa era bunica sa. Era puternica, independenta, dar mereu cu sufetul si mintea ancorate in intelepciunea ancenstrala, intr-o interactiune  permanenta cu Tatal.

In  linistea noptii, auzi glasul bunicii care se ruga. Era atata iubire, daruire si smerenie in vocea ei, incat  Anca simtea ca acolo, in casa cu pereti albi,  salasuia pentru o secunda insusi Dumnezeu. Ridica ochii spre Cer si din suflet pe buzele ei infloreau cuvinte -ruga, ca in anii in care era copil. Simtea ca se regasise, ca se reintoarsese  acasa.

„Acesta e cotidianul meu”, ii spuse bunica  dupa ce isi termina rugaciunea si o binecuvanta zambind, asa cum facea in copilarie.

Acesta este raspunsul meu la provocarea celor 12 cuvinte lansata de Eddie