Intrebari

Nu am scris aici nici despre teme sociale, nici politice. Dar de data asta faramele mele din suflet sunt revoltate. Da, recunosc sunt subiectiva, fiind la randu-mi o persoana cu dizabilitati.

Ma intreb cui ajuta crearea de clase separate  in scolile  normale pentru copii cu nevoi speciale? Care e mesajul ce se doreste a fi transmis copiilor? Ca e ok sa ii izolam pe semenii nostri care sunt la prima vedere altfel? Ca e normal  sa ignoram faptul ca sentimentele sunt aceleasi ca la oricare fiinta umana? E normal oare sa ii dezumanizam pe copii? Empatia se goleste de sens si ramane doar un cuvant sec din dictionar?

Am spus-o de multe ori ca o persoana cu nevoi speciale e la fel ca toti ceilalti. O poveste cu multe file. O poveste cu lacrimi, bucurii, esecuri, reusite. Visele au aceleasi culori ca ale oricui. Visurile vor sansa de a deveni realitate ca si visurile celorlalti.

Incluziunea e un cuvant des folosit? Cum se realizeaza? Prin inocularea faptului ca izolarea e normala? Nu cred.

Ma intreb pe ce parte a lumii ne aflam?

Trist si revoltator.

 

Cafeaua cu miere.

Statea cu cana de cafea in mana si privea aburul ce  parca desena  un semn de intrebare.

Zambea  in timp ce privea cerul de un albastru cristal.

S-a asezat  la masa si privea in jur.  In dimineata aceea erau multi oameni la cafenea. Unii voiau sa zaboveasca, parca vrand sa soarba pe indelete din minutele inceputului de zi. Altii plecau cu pas iute spre acel undeva al fiecaruia.

La o masa retrasa a vazut  o pereche.  Ea era inalta, imbracata elegant.Parul ii era strans intr-un coc fin, din care un fir cadea liber pe ceafa. Pe mana avea o bratara  cu un  talisman leu. „Simbolul puterii” isi spuse Medeea.Avea o expresie hotarata si aspra.

El era  la fel de inalt ca si ea  cu parul saten  scurt.  Atragea atentia prin tinuta lui casual sport. Era clar opusul ei.  Parea acel tip ce vrea sa isi afirme personalitatea.

Tensiunea de pe fetele lor o intriga pe Medeea. Mai ales in cazul lui..

Erau amandoi atenti la telefoane. Tastatura parea atunci cea mai buna prietena a lor. „Sau poate o arma”gandi Medeea.

Atunci a intrat Rafael in cafenea. A trecut  pe langa cei doi si veni la masa Medeei.

-Buna.  Ce mai faci? Cred ca cei pe langa care am trecut au baut prea multa cafea si amara rau. Zici ca duc un razboi acolo intre ei sau cu cineva invizibil. Ea avea lacrimi in ochi.  El privea tastatura telefonului de parca astepta sa apara ceva salvator sau sa se declanseze vreo alarma.

– Poate era bine daca le  puneam un strop de miere in cafea.

-Asa cum ne puneau bunicii cand mergeam acasa. Ziceau ca asa se indulceste sufletul de pelinul zilei si concomitent si cuvintele. Parca nu mai aveam numai foc in ele.

Medeea s-a ridicat de la masa si s-a indreptat discret catre masa contrastelor, cum a numit-o in gand.

S-a apropiat usor de cei doi si cu un zambet luminos pe chip i-a intrebat daca mai doresc cafea.

Amandoi au ridicat mirati ochii catre ea. Ca si cum vocea ei calma i-a smuls din lumea lor.

Tanarul a raspuns primul.

-Da, va rog.  Daca se poate as dori sa mi se aduca afara pe terasa. Dupa, s-a ridicat de la masa si a iesit pe terasa cafenelei.

Medeea a tacut.

Doamna l-a privit in timp ce iesea cu o expresie trista . A oftat si a privit-o pe Medeea cu ochii ce isi spuneau povestea in stropi de lacrimi.

Eu as vrea un ceai. Cafeaua e la fel de amara ca ziua de azi.

Medeea a scris ceva rapid pe un servetel, s-a uitat la barrist si acesta a trimis pe cineva sa ia comanda.

Intre timp, femeia s-a cufundat in ganduri. Medeea o privea in timp ce barrista se apropia cu cafeaua.  Cafeaua d-rei in alb avea desenate doua maini ce pareau a imbratisa.

Mirosul mierei de salcam a readus-o la realitate.  S-a uitat mirata la Medeea.

Cafeaua miroase a salcam. E in regula?

-Da. Mierea e ingredientul secret.

-Imi aduce aminte de verile in care in  viata nu aveai nevoie de manual.

-Nici acum nu e nevoie, a raspuns Medeea.   Trebuie doar sa ne aducem aminte sa privim si sa ascultam. Sa fim. Atat.

-Parca ati fi el. Asta imi reproseaza mereu. Ca nu sunt aici. Si eu ii reprosez atitudinea lui fata de viata. Se comporta ca si cum ar fi un copil care musca cu pofta din tort. Viata nu e un tort. E complicata.

In timp ce gandurile ei s-au transformat in cuvinte rostite, sorbea din cafea.

Mierea ii indulcea sufletul. Era balsamul de care avea nevoie. Chipul ei devenea mai relaxat.

-Viata nu e simpla, deloc. Nu conteaza ce vrem noi. Dar da, poate fi un tort. Cu un gust amarui ca ciocolata in stare pura sau dulce ca o crema de capsuni.  Nu e nimic gresit sa vrei musti cu pofta din ea. Si sa il savurezi. Fiecare clipa e unica.

Ma scuzati… nu trebuia sa zic nimic…spuse Medeea si a vrut sa plece.

-Aveti dreptate. Dar cuvintele care s-au spus….

-Cuvintele sunt arme sau balsam. Depinde doar de noi daca le indulcim sau le ascutim. Stiti,bunica avea o vorba.. De fapt e o pilda crestina:”Un răspuns blând domoleşte mânia, iar un cuvânt aspru aţâţă mânia.”

Cuvintele unuia poate sunt aspre, dar daca intalnesc blandetea cuvintelor celuilalt se indulcesc, se incalzesc. E ca o imbratisare calda intr-o zi lunga de iarna.

Medeea a vazut cum tanara s-a ridicat, i-a zambit si s-a indreptat catre bartist. A asteptat pana comanda  a fost gata. A luat cafeaua si a iesit  pe terasa. Tanarul s-a uitat la ea inca suparat. Fata i-a intins cafeaua si s-a retras. El a privit uimit cafeaua, a sorbit din ea si a suras a iertare.

Medeea a vazut pictura alba de  pe cafea inainte ca el sa o guste. Doua maini tinand o inima.

-A avut dreptate bunica. Mierea e balsam, i-a spus lui Rafa in timp ce s-a asezat langa el.  Calmeaza si indulceste suflete. Si le aseaza intr-o alipire unica.

-Si cuvintele pot fi picuri de nectar parfumat dintr-o iasomie mangaiata de soare. Ale tale asa sunt,i-a raspuns Rafael emotionat.

„Cand viata e innourata,pune in cana ei de cafea o petala de floare de salcam alintata  de soare si binecuvantata de iubirea de Sus.”

 

 

 

 

 

 

Eu, intr-o zi de luni.

Sunt parte din povestea ce se scrie fila cu fila indiferent de zi. Norii se aseaza cateodata grei peste ceea ce sufletul viseaza si griul lor intuneca seninul pe care il caut, il vreau, il necesit.  Stiu, viata nu e perfecta ca o fotografie cu aer tropical. E o provocare continua. E gri si alb concomitent.  Temeri si sperante. Clipe ce trec ca o batere de aripi a unui colibri in zbor.

Atunci cand e furtuna de gri, inchid fereastra grijilor, pe cele ce au apucat sa intre le dau deoparte cu o atigere pe tampla si tac, pret de o idee de bine. Respir adanc si ma ascund o secunda in litere asezate cuminti ca intr-o misiva cu parfum de iasomie. E acel loc de calm, departe de furtuni dezlantuite de secunde pictate in gri.

Sunt parte dintr-o poveste ce se scrie acum cu pasi spre va fi.

 

 

 

Fulgii

Statea langa foc cu o carte in mana. Dar nu o atragea.  Imaginea de afara era ca o fila de basm. Puse cartea deoparte si se apropie tacuta de geam. Privea fiecare fulg cum dansa inainte de a se odihni pe pamant.

Rafa intra fluierand dar ea nu se misca.

-Ce faci, Medeea? Privesti atat de atenta ninsoarea, incat zici ca astepti vreun semn…

-Poate… raspunse Medeea ezitant

-Poate ce?

-Stii, Rafa, ma intrebam deunazi daca nu cumva ninsoarea e ea insasi un  semn...

-Aici chiar m-ai pierdut. Ceea ce se intampla rar…

Pret de un minut sau doua in camera se auzea doar muzica focului si un ceasornic ce marca secundele impasibil. Era poate si el un semn.

Rafa se aseza pe fotoliu cu o cana de ceai in mana. Aburii ce se ridicau jucausi din  licoarea aurie ii atrasera privirea. Mirosea a tei, a vara in plina iarna. O joie alba ce mirosea a poezia unei luni de vara.

Medeea tacea  si ea. Privirea ii era pierduta in marea aceea de alb si gandurile ei parea a fi in alta, parte, in alta poveste.

Deodata,in  linistea camerei se auzi glasul lui Rafael:

– Daca stau bine sa ma gandesc, da ninsoarea are in ea cel putin un semn, nu?

-Medeea se intoarse catre el si il privea  cu privirea unui copil uimit ca cineva e deacord cu el, printre aburii cestii de ceai ce statea acum pe masuta de cafea dintre ei.

-Da,e posibil.  Semn ca inca Cineva acolo Sus mai e ingaduitor cu noi.

-Semn ca Dumnezeu ne iubeste  si nu face diferentiere sau selectie. Ne trimite tuturor un fulg din iubirea sa. Cheia e insa la fiecare dintre noi. Nu toti sunt cu inima pregatita sa primeasca. Pentru unii oameni, viata e un sir lung si greu de incercari, care ii epuizeaza, ii face sa se inchida in ei si sa isi sigileze inima in fata iubirii. E poate mai simplu pentru ei, nu stiu.Sau poate s-au oprit din cautare, din trairea reala. Desi…. nu cred.

-Nici eu nu cred. Nu ne oprim din cautare niciodata. E in firea noastra sa punem intrebari. Incepem cu acel banal si repetativ De ce din copilarie, nu?

-Da, raspunse Rafa, zambind. Isi adcea aducea aminte si acum  expresia de pe fata tatalui sau cand incepea cu seria De ce-urilor.

Era un om bland, ce prefera simplitatea lucrurilor si nu ii placeau raspunsurile complicate. Ii spunea mereu ca un raspuns complicat pierde esenta intrebarii si ii da omului o stare de incertitudine.

Era convins  ca cea mai exasperanta intrebare a fost ¨De ce dimineata se numeste dimineata….? ¨Tatal i-a raspuns simplu.

¨Dimineata e dimineata pentru ca atunci incepe omul sa vada lumea iar dupa ce a visat. E inceput  de zi. E partea aceea cand tu incepi sa fii curios si sa ma intrebi de ce. Uite asa e si cu dimineata. Doar ca ea e curioasa sa vada ce va mai fi in restul zilei.¨

-Medeea tu crezi ca noi avem nevoie de calauza si la maturitate?

-Da. Ciudat sau nu, habar nu am,  cred ca  nu suntem niciodata indeajuns de maturi. Aici ma refer doar la nivelul de cunostiinte.  Inca mai ne intrebam de ce, nu? Ceea ce ne ajuta sa ne definim mai bine. Doar ca nu mai punem intrebarile cu voce tare, ci soptit, pentru a nu ne strica imaginea.

-Mda, raspunse Rafael.

Poate suna absurd ce zic eu acum, dar oare fulgii nu ne pot fi si calauze?

 Medeea cazu pe ganduri. Se juca cu o suvita de par ce ii cazuse rebel pe frunte.  Asa facea mereu cand era preocupata de vreo idee sau o intrebare. Rafa zambea privind cum suvita era ba rasucita , ba ridicata.

Calauze spre ce?  Nu reusea sa gaseasca raspunsul

Asa ca puse intrebarea cu voce tare.

-Cand ninge asa tare, ca acum, ne retragem in case. Majoritatea ,dintre noi ,cel putin. Mai sunt si persoane care simt eliberare, promisiuni implinte, ocrotire, atunci cand ninge si prefera sa se lase ninsi.

-Pentru cei care se retrag in casa, sunt calauze spre ei insisi.   Au mai mult timp sa se redescopere, sa fie cu cei dragi.  Ai vazut ca suntem bolnavi de lipsa de timp? E ca o epidemie. Nu mai avem timp de absolut nimic. Sau nu mai stim sa ne dam timp. Ei, eu cred ca fulgii, ne dau timp si ne repun pe fagasul normal. Sunt ca o reinitiere. Avem nevoie de asta.

Pentru cei care ies in nisoare sunt calauze spre Inalt, spre Speranta.

Medeea se ridica de pe fotoliu, sorbi si ea din vara ce salasuia cuminte in cana de ceai si il apuca pe Rafael de mana, soptindu-i:

-Hai afara, sa ne lasam imbratisati de Fulgii nostri, de iubirea  ce ne data de Sus. Sa-i  imbratisam si noi cu Bucuria noastra.

Dumnezeu nu are nevoie de litere cu care sa scrie mare un antent prin care sa Isi comfirme prezenta. E de ajuns sa avem inimile deschise, limpezi si pregatite sa intelega mesajele Lui.

Text inspirat de cele 12 cuvinte.

Povesti

Zi de zi calatorim, cu pasi mici sau mai mari. Calatoria noastra e ca in povesti. Descoperim labirint dupa labirint si mergem pe fiecare alee cu curiozitatea unui copil, dornic sa descopere   acele mesaje care ne conduc spre acea destinatie si spre comoara, Caci orice calatorie trebuie sa aiba la final o comoara, nu?

Cu fiecare zi care trece si pas pe care il facem, gasim indicii in filigran, ascunse peste tot, in nori, in frunze, in cant de pasare sau in falfaitul aripilor de fluturi.

Asta doar daca nu ne refuzam starea de copil. Totul sta in acceptare. In acceptarea faptului ca inca mai avem de invatat, ca suntem de multe ori ca niste copii care descopera lumea si invata.   Indata ce admitem fata de noi insine acest lucru, gasim cheia comorii si destinatia care  deodata nu mai are statutul anonim,ci cunoscut. Destinatia suntem noi insine. Si  fiecare zi poate fi una de inceput, o Luni , prima dintr-o lunga vara.

De fapt, suntem fiecare cautatori de noi insine,scriitori a unor povesti in plina desfasurare si actori ce isi joaca rolul vietii. Un rol plin de necunoscut si provocari ce ne cladesc , ne modeleaza spre a fi mai buni. Cea mai buna versiune a noastra se faureste cu fiecare secunda care trece.  E o poveste care inca se scrie. Suntem protagonistii unor  povesti ce azi sunt mai sarace decat maine si mai bogate decat ieri.

 

Poveste scrisa si pentru jocul gazduit pe Cartim Blog.

O zi de miercuri si ale sale ganduri

Fiecare zi e o calatorie intr-un labirint  cu pasi mai mult sau mai putin siguri. Alegem cate o alee,rational, crezand ca e strict alegerea noastra. Dar de fapt, e hazard.   E un mesaj venit de acolo de sus, din imparatia de dincolo de nori. Un mesaj care poate contine mai multe mesaje inserate in el. Sunt momente in care ele ne apar clar, scrise in filigran in minte si suflet.

Sunt zile in care ne e greu sa avem in noi insine acea acceptare  de care e nevoie ca sa  putem cu adevarat gasi cheia de care avem nevoie pentru a ne deschide cu adevarat drumul vietii.

Ne dam poate seama ca in aceasta calatorie trebuie sa ne redescoperim, sa ne reinventam., sa ne recompunem sufletul farama cu farama. Sa ajungem fluturi superbi pe o floare  in prima luni din vara. Sa ne refuzam acea pornire spre un vedetism ieftin. E mai bine sa fii un anonim care lasa semne bune pe acolo pe unde trece. Sa ne uitam in noi si nu la ceea ce au ceilati.

E greu sa zambim mereu. Poate nu e nici necesar.  Dar e necesar sa fim curati la suflet.

*

Poveste scrisa si pentru jocul gazduit pe Cartim Blog.

Despre Ea

Iubirea daca ar avea chip ar fi al ei. Simplu,curat,cu o lumina ce se proiecteaza din suflet in afara. Ea, cea care nu s-a ales pe sine nici macar o clipa, decat atunci cand simtea ca trebuie si doar pentru a o lua de la capat pentru cei dragi.

Pentru ea inca nu exista nu mai pot. Chiar si atunci cand bateria de energie se goleste mai gaseste resurse sa mearga mai departe.

Cand vreo durere ii bate la usa ii zameste si ii spune sec: ¨Acum nu am timp si nici chef de tine¨

Ea e cea care adoarme cu o rugaciune murmurata si se trezeste cu un ¨Doamne ajuta-ne sa fim bine¨

Atunci cand isi aseaza mana obosita asupra celor dragi, odihnind-o intr-o mangaiere simti cum Dumnezeu a asezat o aripa de inger protector asupra-ti si sti ca va fi bine.

Ea e profesoara de rabdare. Desi, acum nu mai prea are rabdare, in tinerete statea rabdatoare si veghea fiecare pas al copilei ce o privea cu ochii mari, sprijinindu-se parca in privirea mamei si a tatalui. Asa a invatat sa viseze, sa creada, sa spere, sa stie ca poate.

Ea, iubire, daruire, atingere ce poarta in ea farama de divin, curaj, hotarare, incapatanare.

Cine e ea? E Mama.