Prietenii adevarati

Prietenia adevarata e forma de iubire care nu are nevoie de contabilizarea gesturilor zilnice.
Un prieten e la un zambet distanta sau la un gand transmis atunci cand nu te astepti si iti dai seama ca sufletele voastre se simt.

Prietenii nu sunt acei oameni care sa te laude mereu. O prietenie adevarata e cea in care poti fi sincer,chiar daca doare.   Uneori durerea se incaseaza, apare furia, dar mai apoi incet dar sigur, datorita sinceritatii celor ce ne sunt prieteni,ne cunoastem, ne vedem asa cum  poate nu vrem . Avem nevoie sa fim pusi fata in fata cu grselile noastre, cu consecintele a ceea ce alegem sa facem sau a felului in care reactionam. Asa devenim si mai constienti de noi ca intreg :perfectiune si imperfectiune, bine si rau.

Cred ca prietenia adevarata e cea care iti da ocazia sa te vezi pe tine cu adevarat, sa te modelezi liber de constrangeri si prejudecati, sa cresti sa fii  mereu constient de fiecare pas si gest .

Intr-o prietenie nu cred ca exista greseli de neiertat, ci doar situatii neintelese, de aceea comunicarea e cheia.

Prietenii adevarati sunt cei care vad ceea ce poate noi  in valtoarea trairii, a sentimentelor nu mai vedem. Ei sunt santinele   sentimentelor, inimilor noastre  atunci cand noi suntem prea prinși sa ni le aparam.  Ei ne ridica când cădem sau ne readuc cu picioarele pe pământ atunci cand  ne lasam furați de anumite situații și riscam sa ne pierdem pe noi.

Un prieten e acea persoana care e obiectiv în ciuda subiectivitatii ce e parte din definitia prieteniei.

Prietenii , ca și cei din familie, sunt ancora noastră,santinelele sufletelor noastre, acel acasă a inimilor noastre unde firescul e normalitate.

E posibil ca ceea ce scriu aici sa fie prea ideal, dar am asemenea prieteni pentru care sunt recunoscătoare. Îmi doresc sa fiți mereu înconjurați de asemenea persoane.

Suflete ciobite

Medeea se cuibărește în brațe lui Rafael și cu ochii între descriși își șoptește.:

-Aș vrea să mă ascund aici pentru o vreme sau poate pentru eternitate. În brațele tale nu e furtună Nu e nici răutate nici invidie. E doar bine. Mă desimt ca într o zi de vară care e plină de zumzaieli vesele și o căldură melancolică, molatică.
Rafa o strânge blând și o întreabă șoptit
-Ce e?
-Nimic, sau poate totul, ofta ea. Am senzația că oamenii au sufletele ciobite de tăblia unei lumi ce pare a nu mai fi a lor sau poate că ei nu mai încap în universul ăsta.
– Crezi că avem un Ego atât de mare încât să nu mai încapă în această lume?

– Sincer, da. Ne ciocnim unii de alții ne ciobim sufletele și apoi trecem mai departe cu ele incomplete și cu fărîme lăsate undeva pe un drum oarecare. Ne sfărmăm sau suntem sfărrmați și apoi încercăm să păstrăm aparența unui întreg, pentru că un om sfărmat nu e necesar nimănui.
-Știi, cred că nici nu ne dăm seama că ne ciobim sufletele și că ne pierdem fărâme din noi. Nu mai avem timp să o facem și la nivel subconștient ne-am anulat sentimentele care dor. Nu le mai acceptăm pentru că e mai simplu așa, lăsăm fărâmele să cadă cum o făceau Hansel și Gretel.
-Dar oare ne mai întoarcem, le mai recuperăm, le mai recunoaștem sau le lasăm vântului și uitării?
-Poate că da, poate că nu, depinde de stâlpii pe care se sprijină lumea noastră interioară.
Poate că cei care ciobesc suflete nu au brațe iubitoare la care să se întoarcă și unde să se cuibărească atunci când lumea îi doare. Iar cei a căror suflete sunt ciobite, lăsate incomplete, dar au locul lor de refugiu își reașeaza cumva fărîmele chiar dacă nu mai e perfect totul.
-Oare avem nevoie de perfecțiune sau doar de simplitatea gesturilor și sinceritate față de cel lângă noi și față de noi înșine?

-Cred că de fapt avem nevoie de iubire pur și simplu, avem mare nevoie de un plasture pus pe fărîmele ciobite de marginea lumii.

-Până la urmă cred că noi suntem lumea.,că noi ne ciobim sufletele de propriul nostru ego, de o nevoie de neinteles de a fi perfecti
-Și care e soluția atunci?

-Să iubim și să ne lăsăm iubiți, să nu ne mai fie frică de sentimente și să ne alipim unele de altele fărâmele de suflete pierdute pe potecile trăirilor noastre.

Când iubește omul nu lovește în alte suflete. Așadar soluția e simplă. Oamenii să își deschidă sufletele către iubire.

Medeea se cuibărește mai strâns în brațele lui Rafa și șoptește :

-Tu ești plasturele sufletului meu. Tu îmi vindeci sufletul ciobit și il reîntregești.

Rafa îi răspunde zâmbind:

-Tu ești farul ce nu mă lasă să mă rătăcesc atunci când sufletul îmi e ciobit de marginile lumii.

Să nu uităm să ne fim unii altora refugiul și plasturele de iubire atunci când ne strâng marginile lumii. Să ne aducem aminte că ne suntem datori cu Iubire.