Farame de gand

E liniste. O liniste bogata in trairi. Adunam in suflet,ca orice gospodar harnic in hambar. Depozitam cuvinte si momente  cu miros de mir si cozonac binecuvantat cu semnul Sfintei Cruci.

Strangem in suflet miez de iubire din vocile blande ca o adiere ce ne-au leganat visele in timp ce le inaltam pe colt de stele.

Undeva, acolo, in camara sufletului punem si roua de dor. Ne e dor de ei, de bunii Oameni,ce ne dadeau crampeie de Rai cu fiecare imbratisare ce era imbibata cu o iubire atat de pura si Sfanta.

Ne e dor de noi, cei care radeam si ne bucuram cu tot sufletul de ce aveam. Atunci, lumea noastra parea un imens loc de joaca. Nu stiam ca a creste mari inseamna ca dulcele acelei perioade va deveni, pe alocuri, amar.

Strangem in noi iubire. Si o punem in felinar, in pragul sufletului ca sa lumineze  cuvinte Sfinte, lacrimi si Dorul. Intr-un cuvant sa ne lumineze pe noi. Asa vom putea sa fim poate felinar pe drumul cuiva. Si vom face ca si in sufletele celorlalti sa miroasa a mir si cozonac sfintit cu iubire de oameni.

 

3 Decembrie

A fi persoana cu dizabilitati nu e usor, oriunde te-ai afla. Suntem speciali. Nu ne incadram in norme de „fabricatie”. Ne mai lipseste cate ceva. Si da,ne purtam dizabilitatea la vedere. Asa ne e dat.  O facem demn si constienti atat de limitarile pe care le avem dar si de faptul ca nu suntem altfel in profunzime decat ceilalti. Suntem perfecti in imperfectiune.

Visam, iubim,dorim, speram. Si ducem aceeasi lupta ca oricare, doar ca de multe ori dubla. De ce spun dubla? Pentru ca avem de luptat si cu noi insine. E mult mai simplu sa ramanem in coltul nostru de univers unde ne simtim protejati de priviri curioase, cuvinte malitioase, ceea ce eu cred cu tarie ca e cel mai mare deserviciu pe care ni-l putem face.

Dumnezeu ne-a dat fiecaruia in parte un har. Trebuie sa il fructificam.

Sa  ne lasam sufletele sa se exprime. Acolo ne e comoara pusa cu grija de Sus si de cei dragi. Fiecare persoana draga, parinti , familie, prieteni, ne arata cate o parte din noi ,pe care poate nu reusim altfel sa o descoperim.

Am realizat in tot acesti ani, ca dizabilitatea e o stare exterioara, nu interioara. Doar de noi depinde sa nu devina si o stare interioara. Atunci cand e interiorizata e cel mai de temut dusman al nostru. Nu ne va mai permite sa fim oamenii frumosi si luminosi.

Acestea sunt cuvintele care azi mi-au curs prin minte si suflet.

Rânduri de Romanie

„Dragilor, va imbratisez!

Ce mai faceti? Sunteti bine?

Eu sunt bine. Mai lacrimez din cand in cand de dor… si oftez.

Acum e mai multa liniste pe uliti. Nu mai e zumzet ca atunci cand erati Acasa. Sunt din ce in ce mai putini pasi care alearga pe aici.

Am incercat sa va tin aproape. Dar nu am reusit. Ati plecat departe.  Desi imi e greu, va inteleg..Ati vrut sa va fie bine..mai bine.

Va inteleg. Va rog doar sa nu uitati de cuvintul dor. Si de cuvinte sfinte   si oameni ce v-au vegheat mereu: mama si tata.

Oftez si pentru voi dragi mei cei care ati ramas.. va simt fiecare nemultumire, infrangere sau victorie.

Dragi copii ai mei,eu traiesc cu voi,prin voi. Cresc cu voi. Sa fiti bine!Sa va regasiti drumul si niciodata sa nu va ascundeti sufletul.. Fiti mandri de cine sunteti si uniti, dincolo de tot si toate.
Construiti-va destinul frumos. Copiilor vostri sa le spuneti unde le sunt radacinile. Plamaditi frumos!

La multi ani!

Eu voi fi mereu aici! Va astept cu drag.

Semmeaza cu sufletul plin de drag si dor,

Romania dodoloata.

 

 

Dialog

Ma intrebi pe unde mi-e colindul,

Pe unde imi canta sufletul?
La Bethlem, la Nazaret sau la gorun?

Colindul mi-e departe pe taramul lui a fost odat’

Aduna in el cuvant de om cu suflet curat

Rugaciune soptita in aer alb

„Doamne sezi alaturi de noi

Si ne binecuvinteaza.”

Sufletul il canta in raze de luna

Spre tine, voi si noi cei ce ne-am ratacit in e si nu in va fi.

Se aude oare?

Imi fug cuvintele.

Imi fug cuvintele. Se ascund in falduri de ganduri ferecate undeva in spatele trairilor. Nu vor sa se aseze in linistea foii albe. Se tem sa isi elibereze freamatul, sa nu tulbure prea adanc sufletul.

Au adunat bucurii si tristeti, furtuni si poate deznadejdi. Le-au ascuns. Si au lasat usa deschisa doar inspre ungherul sperantei. Stiu ca e greu, ca sunt momente in care sufletul ar inchide tumultul lumii ca sa isi poata scutura tot praful si zgura.

Imi fug cuvintele… Dar le astept, sa se azese curate, cu faclia binelui aprinsa.

Doar pareri

Azi alerg dupa senin. Ii cer Cerului in imprumut picuri de lumina, calm si bine pe care sa ii reverse asupra tuturor.  Avem nevoie.

Am impresia ca ne chinuim sa respiram. Ne sufoca tot griul ce se imprastie in lume ca o ceata care ne acapareaza.

Ne pierdem de noi, de El, de toti. Am uitat sa ne bucuram. Parca e mai simplu sa inveti a conjuga totul la „eu” nu „noi”. Ne ascundem trairi, sentimente.

Nu mai gasim puterea nici sa fim celorlalti, nici sa ne fim. Suntem obositi.

Cer Cerului ploaie cu picuri de liniste si lumina, revarsare de bine.

Risipire, regasire

Stau si privesc in jur. Acum toamna e ca o indragostita care  lumineaza totul in jur cu bucuria ei. Coloreaza vioi totul. Ne daruieste si frumuseti de asfintit.  Ba a mai inflorit pe alocuri si liliacul.  E misiva ei de dragoste pentru sufletele noastre. E motiv de zambet.

Si totusi, nu e deajuns. Parca nu mai avem timp sau putere sa ne bucuram, sa vedem, sa imbratisam. Poate ne-am daruit prea mult vreodata, ne-am farmitat sufletele. Acum ne ascundem in noi ca sa ne putem renaste.

Ne asezam,undeva, pe malul stang al sufletului si ne strangem farimele sufletului..asa ca in copilarie cand nu voiam sa pierdem vreo farima din fursecurile cu gust de iubire. Am vrea sa pastram undeva intr-o sticla inchise bine acele momente de calm,in care viata ne era atat de linistita ca apa unui lac. Acum insa ne e o mare agitata. Atat de agitata incat ne pierdem si ne farmitam, nemaiputand fi cu adevarat noi.

Atunci, ne asezam pe malul inimii cu ochii spre cer si adunam faramele de suflet. Ne  strabat fiori de gand-amintire si  facem o promisiune: Nu ne vom mai pierde. Ne vom agata de amintiri, de cuvant, de atingeri si vom fi. Atat. Fara a ne complica. Fara a ne risipi, caci din atata risipire e greu sa ne mai regasim cu adevarat.

Ne asezam pe malul stang al sufletului cu fereastra unui gand larg deschisa spre maine. Ne tinem sufletul in mana si strangem de departe alte farame ramase undeva pe o geana de timp stiind ca maine va fi si mai bine.

Ne regasim cu fiecare secunda in care ingaduim sa primim. Fara intrebari si indoieli.