Mir

Ziua se revarsa peeste el si ea. Un nou inceput. Acel inceput de zi in care ai sentimentul ca lumea a luat o pauza din tot si toate si respira. Doar atat, respira nimic mai mult.

Se ridica lenes de pe scaun in timp ce o privea si tacea. Pana si gandurile ii taceau. Era un ritual nespus dar stiut cumva in acea tacere. Simtea ca si cum timpul s-ar fi scurs mai incet si s-ar fi rescris tot ce trebuia sa fie trait altfel. Era ca si cum pana atunci o mazga ar fi acoperit frumusetea lumii. In acea dimneata insa soapta ei o ridica si ii arata ca exista frumos si calm. Isi regasea privind-o normalitatea linistii din fiecare secunda, caci pana la urma si-a dat seama ca si viata are nevoie de odihna,de respiratie si inspiratie la viteza normala.

Stia ca acolo si atunci isi recastiga normalul fara a se mai feri de el. Regasea acea punte intre A fi si Amin. Era o zi de Duminica si simtea cum fiecare Duminica pierduta venea si se asezsa cuminte in sufletul lui, tamaiata de linistea ce se revarsa.

Ar fi vrut sa o cuprinda si sa o poate tine asa o viata. Sa se aseze in fata ei si sa o priveasca, sa o asculte cum ii sopteste ceva si ii picura in suflet bucurie si liniste. Cu cat nesat le-ar fi sorbit si apoi si-ar fi miruit sufletul cu ele. Sa ii fie mereu Duminica in suflet.

De undeva, nu stia de unde se auzea o intrebare: ¨Ce faci, suflete? ¨

¨ Sorb marea si cerul laolalta si ma mirui.¨

Zambea si stia ca de atunci timpul isi va fi regasit cadenta sufletului tihnit. O cuprindea cu privirea ca sa o tina mereu in minte si in inima

.

Dorinte

As vrea sa ne mai regasim, sa ne mai putem recunoaste. Sa ne strangem binele in corfe mici pe care sa le desertam in calea celor care au zambetele pierdute pe cararile vietii.

As vrea sa ne reasezam suflet langa suflet si sa nu mai lasam cuvintele spuse sa faca si sa adanceasca prapastii intre noi.

As vrea sa ne aducem aminte cat de simplu e sa iubesti, sa iti pese. E simplu ca un salut, pentru ca de fapt asta si e. Un salut al sufletului catre alt suflet, e binecuvantarea Cerului.

As vrea sa ne auzim si sa ne intelegem cu adevarat, sa ne punem pentru un minut in locul celuilalt, sa nu judecam si sa nu aruncam cu replici usturatoare. Asta ne-ar schimba perspectiva si ne-ar ajuta sa fim un pas mai aproape de desavarsire.

Cat mi-as dori sa putem sa ne scriem fiecare partea de poveste frumos,calm si senin. As vrea sa fim intelepti si sa intelegem ca incapatanarea nu ajuta in orice aspect al vietii.

As vrea sa sorbim din bine si sa dam deoparte perdeaua de rau. E mai simplu si ziditor. Stiu ca in vremurile astea, ceea ce zic pare utopic. Si totusi ma incapatanez sa vreau si sa cred ca nu e imposibil,ca nu ne-am pierdut frumosul din noi si ca stim sa cladim si sa mangaiem.

Ce ar fi sa pasim impreuna, umar langa umar , pe potecile vietii si sa ne fim spriiijn in clipele de cumpana si curcubeu cand in universul unuia dintre noi e nor?