Despre Ea

Iubirea daca ar avea chip ar fi al ei. Simplu,curat,cu o lumina ce se proiecteaza din suflet in afara. Ea, cea care nu s-a ales pe sine nici macar o clipa, decat atunci cand simtea ca trebuie si doar pentru a o lua de la capat pentru cei dragi.

Pentru ea inca nu exista nu mai pot. Chiar si atunci cand bateria de energie se goleste mai gaseste resurse sa mearga mai departe.

Cand vreo durere ii bate la usa ii zameste si ii spune sec: ¨Acum nu am timp si nici chef de tine¨

Ea e cea care adoarme cu o rugaciune murmurata si se trezeste cu un ¨Doamne ajuta-ne sa fim bine¨

Atunci cand isi aseaza mana obosita asupra celor dragi, odihnind-o intr-o mangaiere simti cum Dumnezeu a asezat o aripa de inger protector asupra-ti si sti ca va fi bine.

Ea e profesoara de rabdare. Desi, acum nu mai prea are rabdare, in tinerete statea rabdatoare si veghea fiecare pas al copilei ce o privea cu ochii mari, sprijinindu-se parca in privirea mamei si a tatalui. Asa a invatat sa viseze, sa creada, sa spere, sa stie ca poate.

Ea, iubire, daruire, atingere ce poarta in ea farama de divin, curaj, hotarare, incapatanare.

Cine e ea? E Mama.

 

 

 

Reclame

Farame de gand

E liniste. O liniste bogata in trairi. Adunam in suflet,ca orice gospodar harnic in hambar. Depozitam cuvinte si momente  cu miros de mir si cozonac binecuvantat cu semnul Sfintei Cruci.

Strangem in suflet miez de iubire din vocile blande ca o adiere ce ne-au leganat visele in timp ce le inaltam pe colt de stele.

Undeva, acolo, in camara sufletului punem si roua de dor. Ne e dor de ei, de bunii Oameni,ce ne dadeau crampeie de Rai cu fiecare imbratisare ce era imbibata cu o iubire atat de pura si Sfanta.

Ne e dor de noi, cei care radeam si ne bucuram cu tot sufletul de ce aveam. Atunci, lumea noastra parea un imens loc de joaca. Nu stiam ca a creste mari inseamna ca dulcele acelei perioade va deveni, pe alocuri, amar.

Strangem in noi iubire. Si o punem in felinar, in pragul sufletului ca sa lumineze  cuvinte Sfinte, lacrimi si Dorul. Intr-un cuvant sa ne lumineze pe noi. Asa vom putea sa fim poate felinar pe drumul cuiva. Si vom face ca si in sufletele celorlalti sa miroasa a mir si cozonac sfintit cu iubire de oameni.

 

Doar pareri

Azi alerg dupa senin. Ii cer Cerului in imprumut picuri de lumina, calm si bine pe care sa ii reverse asupra tuturor.  Avem nevoie.

Am impresia ca ne chinuim sa respiram. Ne sufoca tot griul ce se imprastie in lume ca o ceata care ne acapareaza.

Ne pierdem de noi, de El, de toti. Am uitat sa ne bucuram. Parca e mai simplu sa inveti a conjuga totul la „eu” nu „noi”. Ne ascundem trairi, sentimente.

Nu mai gasim puterea nici sa fim celorlalti, nici sa ne fim. Suntem obositi.

Cer Cerului ploaie cu picuri de liniste si lumina, revarsare de bine.

Toamna

As invita toamna la o cana de ceai fierbinte. Sa o mai incalzesc putin. E rece, gri si imi pare trista. Cerul ei revarsa picuri de ploaie, ca si cum ar scutura fiecare tristete adunata de pe sufletele oamenilor. I-as pune in ceai un strop de dulce aromat cu iubire si i-as face un colier cu zambete si ganduri pictate de soare. Sa il poarte atunci cand ii va ploua pe aripi si sa fie blanda. Sa ne zambeasca cu raze de soare si sa ne dea speranta.

I-as spune ca oamenii, desi sunt grabiti si parca fiecare are o fortareata a lui, oamenii mai viseaza. Isi strang visele in buzunarul stang unde pulseaza ritmic locul in care „a fi”  isi are casa si rostul. De acolo le lasa sa zboare. Se uita la cer si spera sa le poarte vantul spre implinire.

I-as spunei toamnei, atunci cand e rece si gri, sa asculte fiecare poveste pe care cineva a soptit-o cuiva drag iar frunzele  ce cad lin pe pamant au ascuns-o in fosnetul lor.

Fii blanda, toamna! Fii senina!

Mirare si intrebare.

Azi mirarea si intrebarea imi sunt companioane. Mirarea ca suntem si intrebarea de ce nu ne putem bucura de simplitatea si complexitatea de a fi…

Ne risipim si ne pierdem in comparatii si pareri. Am impresia ca nu ne mai suntem. Ca am devenit proprii nostri furi. Ne-am furat propria liniste  si seninatate cautand sa devenim comformi. Asa ne-am construit o inchisoare propietate personala, in care traim un simulacru de libertate. Avem mereu impresia ca suntem stapanii decizilor noastre. E oare asa sau ne guverneaza cateodata dorinta de a fi vazuti, de a atrage atentia?

Cand am ajuns unde am vrut suntem cu adevarat multimiti? Nu ne dam oare seama de iluziorul situatiei?

Ne descoperim punctul slab:orgoliul.

Cat de parsiv e acest orgoliu. Ne da mereu senzatia ca suntem cei mai cei. Ca detinem adevarul absolut, ca viziunea noastra e cea corecta. Din cauza acestui orgoliu cadem de pe Marte pe Pamant. Si doare atat de tare, cand ramanem doar noi si atat. Cu sufletul dezgolit, cu cheile inchisorii in mana si cu mirarea de a fi fost prea furati de azi, de a fi vazuti de majoritate, uitand de „minoritate”, de cei care conteaza su in ochii carora ar trebui sa ne oglindim cu adevarat.

Acolo e acea frumusete, simplitate, complexitate si bucurie de a fi. Atunci cand imbrstisezi un om drag, auzi bucuria din glasul unui prieten sau unei prietene, cand vezi zambetul aparand in ochii celor langa care ai invatat sa respiri iubire.

Sa uitam de comorm, de aprecieri false si sa fim cu adevarat.

Sa alegem sa avem un singur cuvant ca motto:OM.

Cuvinte devenite randuri

Trecem zi de zi pe strazile vietii siguri ca ne stim calea si incredintati ca lucrurile pe care le amanam vor fi posibile si maine, ca putem totul singuri.. Azi e prea scurt , prea plin sau poate ne-a obosit prea mult.

Si totusi, fiind prea siguri pe noi sau prea ocupati cu azi, acum si aici, apare ratacirea. Si ne trezim cand ne lovim de o incercare, de un obstacol. Ne uitam in jur si vedem ca solitudinea nu a fost si nu este o solutie,ca atunci cand ne tremura pasii, avem nevoie de Dumnezeu si ingerii sai cu aripi pe interior, oamenii. Atunci ne dam seama ca nu suntem stapanii absoluti a lumii, nici macar a secundei ce bate la usa si care intr-o clipire de gene devine a fost. Cred ca acesta e momentul in care avem puterea de a renunta la mandrie si autosuficienta. Devenim constienti de cat de multe ratam si cat de putin ne dam sansa de a fi cu adevarat.

Atunci reusim sa vedem cu adevarat cat de simplu e sa primesti o mana intinsa, sa zambesti, sa daruiesti, sa traim frumos.

Acestea imi sunt gandurile azi…

Constatari

Trece timpul prin noi mult prea repede, desi avem impresia ca avem o vesnicie. Ne cramponam de amanunte care atunci cand se ivesc in viata noastra par vitale, cand de fapt sunt doar atat: amanunte. Noi suntem cei care le dam importanta pe care nu o au. De ce? Poate din mandrie, din dorinta si nevoia de a ne simti si a fi importanti.

Dam cuvintelor diverse alte intelesuri decat ar avea, caci asa facem noi filozofam viata.. si uitam sa ne bucuram de ea si de ce avem pozitiv si frumos.

Rabdarea pare a fi ceva abstract, venit din negura timpului, ca si tihna. Azi par desuete. Azi e despre viteza, despre repede inainte.

Comparam si ne comparam de parca ne ajuta cu ceva. E o competitie,pe alocuri total absurda, acolo unde nu are ce cauta.

Folosim din ce in ce mai rar conjunctii dar foarte des punem virgula in locul lor sau punctul.

Timpul trece si noi uitam ca graba nu ne e aliat. Ne grabim si mai tarziu ne dam seama ca trebuia sa fim bucurosi de ceea ce aveam frumos.

Sa ne traim viata cu mirarea copilariei nu cu inversunare.

Sunt ganduri de marti seara. Atat si nimic mai mult.