Toamna

As invita toamna la o cana de ceai fierbinte. Sa o mai incalzesc putin. E rece, gri si imi pare trista. Cerul ei revarsa picuri de ploaie, ca si cum ar scutura fiecare tristete adunata de pe sufletele oamenilor. I-as pune in ceai un strop de dulce aromat cu iubire si i-as face un colier cu zambete si ganduri pictate de soare. Sa il poarte atunci cand ii va ploua pe aripi si sa fie blanda. Sa ne zambeasca cu raze de soare si sa ne dea speranta.

I-as spune ca oamenii, desi sunt grabiti si parca fiecare are o fortareata a lui, oamenii mai viseaza. Isi strang visele in buzunarul stang unde pulseaza ritmic locul in care „a fi”  isi are casa si rostul. De acolo le lasa sa zboare. Se uita la cer si spera sa le poarte vantul spre implinire.

I-as spunei toamnei, atunci cand e rece si gri, sa asculte fiecare poveste pe care cineva a soptit-o cuiva drag iar frunzele  ce cad lin pe pamant au ascuns-o in fosnetul lor.

Fii blanda, toamna! Fii senina!

Reclame

Mirare si intrebare.

Azi mirarea si intrebarea imi sunt companioane. Mirarea ca suntem si intrebarea de ce nu ne putem bucura de simplitatea si complexitatea de a fi…

Ne risipim si ne pierdem in comparatii si pareri. Am impresia ca nu ne mai suntem. Ca am devenit proprii nostri furi. Ne-am furat propria liniste  si seninatate cautand sa devenim comformi. Asa ne-am construit o inchisoare propietate personala, in care traim un simulacru de libertate. Avem mereu impresia ca suntem stapanii decizilor noastre. E oare asa sau ne guverneaza cateodata dorinta de a fi vazuti, de a atrage atentia?

Cand am ajuns unde am vrut suntem cu adevarat multimiti? Nu ne dam oare seama de iluziorul situatiei?

Ne descoperim punctul slab:orgoliul.

Cat de parsiv e acest orgoliu. Ne da mereu senzatia ca suntem cei mai cei. Ca detinem adevarul absolut, ca viziunea noastra e cea corecta. Din cauza acestui orgoliu cadem de pe Marte pe Pamant. Si doare atat de tare, cand ramanem doar noi si atat. Cu sufletul dezgolit, cu cheile inchisorii in mana si cu mirarea de a fi fost prea furati de azi, de a fi vazuti de majoritate, uitand de „minoritate”, de cei care conteaza su in ochii carora ar trebui sa ne oglindim cu adevarat.

Acolo e acea frumusete, simplitate, complexitate si bucurie de a fi. Atunci cand imbrstisezi un om drag, auzi bucuria din glasul unui prieten sau unei prietene, cand vezi zambetul aparand in ochii celor langa care ai invatat sa respiri iubire.

Sa uitam de comorm, de aprecieri false si sa fim cu adevarat.

Sa alegem sa avem un singur cuvant ca motto:OM.

Cuvinte devenite randuri

Trecem zi de zi pe strazile vietii siguri ca ne stim calea si incredintati ca lucrurile pe care le amanam vor fi posibile si maine, ca putem totul singuri.. Azi e prea scurt , prea plin sau poate ne-a obosit prea mult.

Si totusi, fiind prea siguri pe noi sau prea ocupati cu azi, acum si aici, apare ratacirea. Si ne trezim cand ne lovim de o incercare, de un obstacol. Ne uitam in jur si vedem ca solitudinea nu a fost si nu este o solutie,ca atunci cand ne tremura pasii, avem nevoie de Dumnezeu si ingerii sai cu aripi pe interior, oamenii. Atunci ne dam seama ca nu suntem stapanii absoluti a lumii, nici macar a secundei ce bate la usa si care intr-o clipire de gene devine a fost. Cred ca acesta e momentul in care avem puterea de a renunta la mandrie si autosuficienta. Devenim constienti de cat de multe ratam si cat de putin ne dam sansa de a fi cu adevarat.

Atunci reusim sa vedem cu adevarat cat de simplu e sa primesti o mana intinsa, sa zambesti, sa daruiesti, sa traim frumos.

Acestea imi sunt gandurile azi…

Constatari

Trece timpul prin noi mult prea repede, desi avem impresia ca avem o vesnicie. Ne cramponam de amanunte care atunci cand se ivesc in viata noastra par vitale, cand de fapt sunt doar atat: amanunte. Noi suntem cei care le dam importanta pe care nu o au. De ce? Poate din mandrie, din dorinta si nevoia de a ne simti si a fi importanti.

Dam cuvintelor diverse alte intelesuri decat ar avea, caci asa facem noi filozofam viata.. si uitam sa ne bucuram de ea si de ce avem pozitiv si frumos.

Rabdarea pare a fi ceva abstract, venit din negura timpului, ca si tihna. Azi par desuete. Azi e despre viteza, despre repede inainte.

Comparam si ne comparam de parca ne ajuta cu ceva. E o competitie,pe alocuri total absurda, acolo unde nu are ce cauta.

Folosim din ce in ce mai rar conjunctii dar foarte des punem virgula in locul lor sau punctul.

Timpul trece si noi uitam ca graba nu ne e aliat. Ne grabim si mai tarziu ne dam seama ca trebuia sa fim bucurosi de ceea ce aveam frumos.

Sa ne traim viata cu mirarea copilariei nu cu inversunare.

Sunt ganduri de marti seara. Atat si nimic mai mult.

Cum e in lume?

Îmi odihneam privirea aseară pe un nor alb ca inocența şi un gând sprijinit pe un semn de întrebare îmi dădea tarcoale neastâmparat.

„Cum e azi în lume?”

„E freamăt mare. Doar suntem miliarde.”

ganduri-negative-ilustratie-femeie-in-costum„Cum e azi în lume?”insita el.

„E amalgam. E o înrâurire de lacrimi si zâmbete, de scrâşnet de dinți şi mângâieri, de împiedicări, căderi şi ridicări.

Sunt oameni care uită bucuria sau care au sufocat-o fără să vrea cu atatea oftaturi, lacrimi, întrebări . Iar alții ce o trăiesc din plin. Nu caută miloane sau miliarde de motive pentru a trăi bucuria. E de ajuns ca SUNT. Şi că pot fi, aşa cum e semnul de intrebare pentru tine, gandule, un sprijin pentru ceilalți semeni atunci cînd paşii li se împiedică sau sufletele li se sfărâmă.

În ciuda a tot şi toate ce le sunt atârnate greu de suflete oamenii încă visează. Înca întind aripi zorilor lor şi mulțumesc Tatalui.

Da, fiecare are un zor de zi care e doar al său. Îi bate in gene si îi fură visele, le cerne iar Lumina-lui-Dumnezeupe cele frumoase le înalță ca sa devină visuri şi apoi realitate. Lângă fiecare pune si ruga nopții şi a diminetii.

Cum e în lume? Forfotă, mare forfotă. Sunt miliarde de paşi care işi caută cărarea spre Undeva. Un Undeva cert sau ambigu, depinde de cel ce face paşii si de căt si ce anume a înteles el din menirea sa. Ne mişcăm fiecare in felul său, mai rapid, mai lent, spre interior pe care vrem să îl modelăm sau spre exterior pe care vrem să îl reclădim, să il facem poate mai bun.

E zumzet mare în lume. E un concert de miliarde de voci şi suflete. Uneori e calm ca o peisaj-cu-căraretoropeală de vară , alteori e agitat ca un rauleț tânar ce aleargă cu viteză pe văi de munte.

îmi pare ca e o foame în lume, dar nu trupească. Ci sufletească Sau poate mi se pare…

Aşa e in lume, gândule.

E frumos, e si urât uneori. E veselie dar şi tristețe. Dar e Credintă şi Sperantă, în fiecare zori de zi. ”

Gândul s-a sprijinit în semnul mirării şi mi-a şoptit să pun acest rîulet de idei aici, bucuros fiind de ce a provocat întrebarea lui. Voi ce părere aveți?

Da,existăm. Nu, nu suntem umbre.

Dumnezeu alege pentru fiecare cate un dar. Uneori vizibil, alteori ascuns in spatele unui aparent imperfect. Dar oricum toti suntem intr-un fel sau altul un pic imperfecti fie ca vrem sa acceptam sau nu. Doar ca pentru unii acel imperfect e vizibil si e numit generic dizabilitate. Ca orice pe lumea asta trebuia sa aiba un nume. E poate venita ca o smeriene pentru noi sau poate, desi e posibil sa fie mult spus, o lectie pentru unii semeni se ai nostri.

Da, pe mine una, pot spune ca Dumnezeu m-a fericit cu oameni cu ochii deschisi cu adevarat. Cu mintea si sufletul neferecate. Oameni care nu se mira de fapt ca dintr-un firesc al lucrurilor sunt in aceleasi locuri cu ei.

Dar sunt si oameni care sunt atat de convinsi ca viata nu le va scoate in cale persoane cu dizabilitate, cu atat mai mult in locuri in care merg ei incat se mira ca suntem acolo. E o mirare ca nu ne comportam ca niste umbre. Pai nu suntem umbre. Noroc ca e un procent infim al societatii.

Pentru ei le spun ca sentimente avem toti. Traim sub acelasi cer creat de Tatal. Suntem toti fiinte cu drepturi, sperante si batai de inima.

Ne comportam normal pentru ca suntem normali.

Da,EXISTAM. NU, NU SUNTEM UMBRE.

Am gasit azi un citat: Noi nu suntem definiti de handicapurile noastre, ci de capacitatile noastre”

Ne iarta

imagesIarta-ne pentru fiecare rana provocata de lacomie. Iarta-ne pentru lacrimile nesterse din prea multa mandrie.

Ne iarta pentru bratele-Ti deschise ce raman orfane.

Ne e devreme sa ne doara ranile Tale provocate de noi Sau asa credem. De fapt ne e un pic tarziu. Dar nu stim, nu vedem, nu auzim..

Ne iarta ca uneori tacem. E mult zgomot si poate ne e teama ca nu ne auzim. Cand buzele sunt mute si cuvintele nerostite, Tu, Doamne,sti ca mintea si sufletul Te cauta si Te striga.

Ne iarta pentru neiertare.

Poate azi am invatat pentru maine.

Ne iarta si ne ajuta!