Randuri

Suntem total responsabili de ceea ce facem sau spunem. Nu putem sa ne justificam reactiile doar in functie de ceilalti. Nu ei sunt cei care ne determina actiuniile sau ne pun in gand si pe buze anumite cuvinte.

Ma intreb cand am uitat ca libertatea de alegere e ceva valabil pentru toti si ca nu e ceva exclusivist?

Stiu ca suntem departe unii de altii. Uneori suntem la un cuvant distanta. Un cuvant care poate construi poduri sau pot sapa cratere.

Suntem sentimente. Suntem trairi. Doar ca uitam. Sau alegem sa uitam. E mai simplu sa imbracam haina indiferentei decat a empatiei.

Avem tendinta de a eticheta cu siguranta unui detinator al adevarului absolut, desi nu detinem nimic. De multe ori nu ne cunoastem nici pe noi, dar suntem siguri ca etichetam corect pe ceilalti pe care nu ii stim. Si uitam ca pe noi ne deranjeaza cand cineva ne catalogheaza intr-un anumit fel fara sa ne stie.

Sa nu uitam ca noi alegem cum sa ne comportam, nu altii.

Suntem suflete, suntem trairi, nu roboti sau papusi de ceara. Sa nu uitam asta.

Acum cateva zile am primit Lumina. Sa nu o stingem.

E poate timpul sa ne privim cu sinceritate defectele si sa ne dam seama ca imperfectul e parte din noi toti.

 

 

 

Reclame

Cugetari in zi de April’

Existam. Dar traim? Ne uitam pe noi undeva intr-un colt de viata. Si punem doar un bilet pe care am scris mare: „Revin.”

Devenim absenti din propria viata. Sau doar spectatori. Unii pe alocuri inrourati din prea multa iubire.   Atata iubire incat ne pierdem pe noi.

Din cand in cand, poate am putea uda o farama de suflet cu roua diminetii. Sa ne sarute inceputul si sa ne mangaie blandetea. Sa ne domoleasca arsita si sa ne adape cu sfintenie. Si dupa sarutul inceputului, pasii ne vor fi mai siguri catre noi. Si pe bilet vom scrie:”Am revenit. Prezent strig la apelul vietii. ”

Existam. Traim farima cu farima zile ce se scurg pe nesimtite. Cum ar fi sa le traim rotund si sa fim?

Despre Ea

Iubirea daca ar avea chip ar fi al ei. Simplu,curat,cu o lumina ce se proiecteaza din suflet in afara. Ea, cea care nu s-a ales pe sine nici macar o clipa, decat atunci cand simtea ca trebuie si doar pentru a o lua de la capat pentru cei dragi.

Pentru ea inca nu exista nu mai pot. Chiar si atunci cand bateria de energie se goleste mai gaseste resurse sa mearga mai departe.

Cand vreo durere ii bate la usa ii zameste si ii spune sec: ¨Acum nu am timp si nici chef de tine¨

Ea e cea care adoarme cu o rugaciune murmurata si se trezeste cu un ¨Doamne ajuta-ne sa fim bine¨

Atunci cand isi aseaza mana obosita asupra celor dragi, odihnind-o intr-o mangaiere simti cum Dumnezeu a asezat o aripa de inger protector asupra-ti si sti ca va fi bine.

Ea e profesoara de rabdare. Desi, acum nu mai prea are rabdare, in tinerete statea rabdatoare si veghea fiecare pas al copilei ce o privea cu ochii mari, sprijinindu-se parca in privirea mamei si a tatalui. Asa a invatat sa viseze, sa creada, sa spere, sa stie ca poate.

Ea, iubire, daruire, atingere ce poarta in ea farama de divin, curaj, hotarare, incapatanare.

Cine e ea? E Mama.

 

 

 

Farame de gand

E liniste. O liniste bogata in trairi. Adunam in suflet,ca orice gospodar harnic in hambar. Depozitam cuvinte si momente  cu miros de mir si cozonac binecuvantat cu semnul Sfintei Cruci.

Strangem in suflet miez de iubire din vocile blande ca o adiere ce ne-au leganat visele in timp ce le inaltam pe colt de stele.

Undeva, acolo, in camara sufletului punem si roua de dor. Ne e dor de ei, de bunii Oameni,ce ne dadeau crampeie de Rai cu fiecare imbratisare ce era imbibata cu o iubire atat de pura si Sfanta.

Ne e dor de noi, cei care radeam si ne bucuram cu tot sufletul de ce aveam. Atunci, lumea noastra parea un imens loc de joaca. Nu stiam ca a creste mari inseamna ca dulcele acelei perioade va deveni, pe alocuri, amar.

Strangem in noi iubire. Si o punem in felinar, in pragul sufletului ca sa lumineze  cuvinte Sfinte, lacrimi si Dorul. Intr-un cuvant sa ne lumineze pe noi. Asa vom putea sa fim poate felinar pe drumul cuiva. Si vom face ca si in sufletele celorlalti sa miroasa a mir si cozonac sfintit cu iubire de oameni.

 

Doar pareri

Azi alerg dupa senin. Ii cer Cerului in imprumut picuri de lumina, calm si bine pe care sa ii reverse asupra tuturor.  Avem nevoie.

Am impresia ca ne chinuim sa respiram. Ne sufoca tot griul ce se imprastie in lume ca o ceata care ne acapareaza.

Ne pierdem de noi, de El, de toti. Am uitat sa ne bucuram. Parca e mai simplu sa inveti a conjuga totul la „eu” nu „noi”. Ne ascundem trairi, sentimente.

Nu mai gasim puterea nici sa fim celorlalti, nici sa ne fim. Suntem obositi.

Cer Cerului ploaie cu picuri de liniste si lumina, revarsare de bine.

Toamna

As invita toamna la o cana de ceai fierbinte. Sa o mai incalzesc putin. E rece, gri si imi pare trista. Cerul ei revarsa picuri de ploaie, ca si cum ar scutura fiecare tristete adunata de pe sufletele oamenilor. I-as pune in ceai un strop de dulce aromat cu iubire si i-as face un colier cu zambete si ganduri pictate de soare. Sa il poarte atunci cand ii va ploua pe aripi si sa fie blanda. Sa ne zambeasca cu raze de soare si sa ne dea speranta.

I-as spune ca oamenii, desi sunt grabiti si parca fiecare are o fortareata a lui, oamenii mai viseaza. Isi strang visele in buzunarul stang unde pulseaza ritmic locul in care „a fi”  isi are casa si rostul. De acolo le lasa sa zboare. Se uita la cer si spera sa le poarte vantul spre implinire.

I-as spunei toamnei, atunci cand e rece si gri, sa asculte fiecare poveste pe care cineva a soptit-o cuiva drag iar frunzele  ce cad lin pe pamant au ascuns-o in fosnetul lor.

Fii blanda, toamna! Fii senina!

Mirare si intrebare.

Azi mirarea si intrebarea imi sunt companioane. Mirarea ca suntem si intrebarea de ce nu ne putem bucura de simplitatea si complexitatea de a fi…

Ne risipim si ne pierdem in comparatii si pareri. Am impresia ca nu ne mai suntem. Ca am devenit proprii nostri furi. Ne-am furat propria liniste  si seninatate cautand sa devenim comformi. Asa ne-am construit o inchisoare propietate personala, in care traim un simulacru de libertate. Avem mereu impresia ca suntem stapanii decizilor noastre. E oare asa sau ne guverneaza cateodata dorinta de a fi vazuti, de a atrage atentia?

Cand am ajuns unde am vrut suntem cu adevarat multimiti? Nu ne dam oare seama de iluziorul situatiei?

Ne descoperim punctul slab:orgoliul.

Cat de parsiv e acest orgoliu. Ne da mereu senzatia ca suntem cei mai cei. Ca detinem adevarul absolut, ca viziunea noastra e cea corecta. Din cauza acestui orgoliu cadem de pe Marte pe Pamant. Si doare atat de tare, cand ramanem doar noi si atat. Cu sufletul dezgolit, cu cheile inchisorii in mana si cu mirarea de a fi fost prea furati de azi, de a fi vazuti de majoritate, uitand de „minoritate”, de cei care conteaza su in ochii carora ar trebui sa ne oglindim cu adevarat.

Acolo e acea frumusete, simplitate, complexitate si bucurie de a fi. Atunci cand imbrstisezi un om drag, auzi bucuria din glasul unui prieten sau unei prietene, cand vezi zambetul aparand in ochii celor langa care ai invatat sa respiri iubire.

Sa uitam de comorm, de aprecieri false si sa fim cu adevarat.

Sa alegem sa avem un singur cuvant ca motto:OM.