Candele

Noaptea e mai vie ca oricand. E infiorata de Minunea Invierii. Sufletul tresalta si el. E eliberat de povara pacatului si a abandonarii dreptatii.
Iubirea jertfelnica il impaca cu Dumnezeu si cu el insusi. Caci sufletul poarta in el durerea parasirii Raiului, a abandonarii Caii.
Acum, cand pe buzele noastre prinde viata cantul Invierii, ne recladim farama cu farama si ne curatam sufletele de trairi sufocante si reaprinzand candelele cu mirul Iubirii.
Privesc cerul cu sufletul in rugaciune si smerenie, cerand iertare pentru lacrimile Lui si multumind pentru Iubire si Daruire.
Reasez Lumina in gand si suflet si va urez sa aveti sufletele candele ale Iubirii Divine.

Cuvinte-gand si dorinta

Undeva in lume e cerul instelat si cineva  priveste stelele punandu-si la adapost o dorinta sau un gand, poate ascuzand in ele o lacrima tainuita, cautand un mic zambet ratacit pe o carare a vietii. Altcineva isi cauta steaua care sa il ghideze cu lumina ei pe drumul catre ce va fi sa fie.

La noi e soare si totul e iniundat de lumina.  Si totusi sunt momemente in care ne ratacim. Ne pierdem cararea si pasim nesiguri printre hatisuri de aici si acum sufocante.

Atunci intalnim oameni-lumina. Oameni care isi lasa lumina sufletului creat de Dumnezeu sa fie vazuta. Lumina credintei lor ne poate ajuta in acele momente, cand fie uitam sa mai privim in Sus, fie acele hatisuri ne-au facut sa uitam de candela noastra, pe care Dumnezeu a pus-o in fiecare dintre noi.

Cand oamenii-lumina ne ating  ne reintoarcem pe drumul sufletului si reaprindem candelele inimilor noastre.  Redevenim  ceea ce eram la inceputuri: lumina si credinta.

Sufletul e candela noastra plina de nireasma iubirii.. Cum o tinem mereu aprinsa? Daruind si crezand, indiferent de cate hatisuri vom da, gandind si traind frumos.

Imi doresc sa putem fi lumina  credintei, daruirii pentru cei de langa noi, care poate,acum sunt tristi si nu isi mai gasesc cerul instelat si zambetele pierdute inainte de a fi inflorit.

E simplu sa zambim, sa ajutam, sa daruim o farima din noi. Vom lumina chipul cuiva iar candela din sufletele noastre va fi si mai puternica.

Puntea

Am închis ochii şi m-am lăsat cuprinsă de căldura razelor de soare  care îmi atingeau obrazul. M-ai atins uşor şi m-ai luat cu tine într-o lume altfel. Am urcat în caleaşcă cu un pas timid, dar, brusc, privind spre Cer, m-a cuprins un calm desăvârşit.  Adierea vântului îmi aducea de departe mirosul sărat al oceanului şi ale sale vieţuitoare.  M-am agăţat, apoi, de un nor şi te-am întrebat dacă toţi suntem croiţi pe acelaşi calapod? Tu m-ai privit cu înţelepciune şi mi-ai răspuns blând: „Pentru un părinte copiii sunt egali, orice ar fi!”

Am zâmbit calin, ca un copil care se joacă cu raze de soare. Am lăsat norul să plece mai departe şi m-am reîntors în caleaşca fermecată. Mi-am odihnit privirea în albastrul infinit al oceanului. Te-am căutat şi, găsindu-te,  te-am întrebat: „Şi dacă copilul rătăceşte pierzându-se în întuneric?” Ţi-am auzit răspunsul şoptit pe o pală de vânt:”Ridică-ţi privirea şi uită-te  atent în jur!”

Am ridicat ochii şi am strigat, bătând din palme: „Ai vărsat călimara pe cer!” Râdeai şi m-ai întrebat ce mai văd. „Ai plâns şi ţi  s-au calcifiat lacrimile! Ca să nu fie prea trist le-ai luminat şi le-ai pus să străpungă întunericul ca sa se reîntoarcă copilul rătăcit?”, am răspuns ezitând uşor.

„Exact, vezi că nu e greu!”

„Dar , am continuat eu, când drumul e întortocheat, când nu e calibrat să ne fie curat şi continuu?”

 „Ei, atunci întind în faţa lui o punte dreaptă, ca o filă netedă şi luminoasă,  presată sub al meu calandru!”

Priveam mirată neştiind cum o fi puntea. A ştiut tot ce era în mintea  mea şi a continuat : „Puntea e făcută cu iubire din iubire şi nu are cum să nu fie lină! Atunci când iubeşti şi primeşti Iubirea, nu te poţi rătăci!”

În momentul acela am simţit cum părinteşte îmi mângâi  calota capului şi îmi dăruieşti Iubirea. Am deschis ochii şi am privit undeva, departe, primind în mine atingerea Ta, ce mă purtase dincolo de orice clipă din calendar.

Tăceri

Azi ne sufocă gânduri ce ne răscolesc cu îndârjire. Se nasc din clipe mute în aparenţă. Clipe ce ne strigă în suflet  cât suntem de fragili. Ne doare fiecare cuvânt spus şi atunci amuţim. E mai bine aşa. Nu mai rănim şi nu mai suntem răniţi. Adunăm tăceri în noi. Tăceri în care ne ascundem când e furtună. Le lăsăam pe ele să deseneze ce simţim, sperând că vor fi înţelese.

Tăcerile noastre sunt gânduri ce nu au avut puterea să zboare şi s-au cuibărit în suflet tăcute. Sunt lacrimi ce nu au tâşnit afară, ci au curs în noi. Uneori dor pentru că au în ele temeri sau răni ce încă sunt vii.

Fiecare tăcere are în ea o lume nedezvăluită, o poveste neîmpărtăşită. Sau un vis ce aşteaptă să îi vină rândul să zboare

Tăcerea poate mângâia, acolo unde vorbele nu o pot face fără să deschide răni. Tăcem şi ascultăm tăcerea celuilalt. Când noi tăcem , vorbeşte sufletul. E  suuficient să ne privim în ochi şi vom înţelege tot ceea ce se ascunde în tăceri adânci.

Sunt zile în care avem nevoie de tăceri. Avem nevoie de timpul nostru , în care să ne refugiem în adâncul sufletului, să ne plimbăm printre tăceri  şi să ne regăsim cu adevărat, să renaştem din fiecare  tăcere şi a sa pildă.

Fluturii mai zboară?

Oare fluturii mai zboară?  Îşi mai întind aripile? E atât de frig acum în lume.Visurile  se ascund  în suflet, undeva de unde să poată dărui o rază de soare când frigul e prea mare. Şi sufletul să rămână cald, deşi uneori apar furtunii de gheaţă, care ucid visuri.

Când unele visuri sunt furate, celălalte se adună şi îşi ating aripile pentru a face un scut de iubire, pentru a le recupera din gheara celor ce le fură. Iubirea vindecă, redă puterea de a spera. Când se aprinde din nou lumina speranţei, fluturii reâncep să zboare. Iubirea e purtată pe aripile lor spre suflete ce aşteaptă însetate să o primească.

Să dăruim iubire ca să putem ajuta fluturii să zboare. Să nu le mai fie teamă să işi intindă aripile pentrru a purta visurile şi iubirea fiecăruia dintre noi.

Ganduri furisate

Hristos a inviat!

Primavara asta pare a fi intr-un dans aproape continuu cu norii si ploaia. Asterne pe pamant picurii aducatori de viata si in jur liniste. O liniste adanca in care ne reconectam cu ce e ne drag. Avem timp sa stam cu cei dragi. Sa ne ascultam si in principal sa ne si auzim unii pe ceilalti. Sa ne simtim dincolo de sterotipuri si rutina gesturilor.

Acum, in linistea acestor zile de bucurie,putem face pasul catre innoire. Putem alege sa facem ceva nou si placut inimii conectata cu Tatal. Putem alege ca in aceasta calatorie , sa ne reconectam la ce e cu adevarat important. La puterea ce se revarsa din fapta, gandul bun si rugaciunea. La seninul din ochii copilariei ce ne priveste dintr-un ungher al inmii si ne indeamna sa ne readucem aminte cat de simplu ne era atunci sa comunicam,sa credem cu tot sufletul ca cerul e albastru, chiar daca apareau norii gri pe el. Nu eram suparati ca soarele se ascundea dupa nori  un pic, ci radeam la gandul ca vom continua joca dupa…

Acum  ne jucam altfel. Mult mai serios. Pentru ca am crescut si oamenii mari sunt seriosi. Pentru ca viata ne obliga sa fim asa. Locul de joaca s-a schimbat. Regulile nu mai sunt la fel. Acum suntem mai analitici. Mult prea analitici. Acum suferim mult mai mult  la o vorba spusa decat o faceam in copilarie. Acum trecem cu greu peste. Pentru ca un cuvant are alta valoare si putere. Sau cel putin asa credem noi.Dar ma intreb si va intreb si pe voi  : Chiar asa e? Oare e puterea si valoarea nu-i o dam noi prin reactia noastra?

Si totusi era frumos cand totul era simplu. Cand ,desi eram loviti sau ne loveam, dupa cazatura, ne priveam ranile, ne scuturam si intindeam mana ceiluilalt alergand mai departe cu zmeul in mana si cu vantul in par. Stiam parca ca zmeul acela nu trebuie sa isi intrerupa zborul.

Acum zmeul poate fi deghizat in visuri. Nu neaparat ale noastre , ci ale celorlalti. Visuri care isi intind aripile si care atunci cand dau de un obstacol au nevoie ca cineva sa le sufle in aripi. Cu un gest, un gand, un sfat , o vorba buna si o ruga  visul poate sa isi continue zborul. Mana intinsa e un picur de lumina. Lumina ce o continem toti. Si care  e tot ce ne trebuie sa continuam sa fiintam cu adevarat. Sufletul va rade cu inocenta acelei copilarii ce ne priveste cu ochii mari incarcati de amintiri si senin. Va sti si vom sti si noi atunci ca e atat de bine sa ai certitudinea ca e simplu sa te reconectezi cu ceea ce dariueste calm,senin si bucurie.

Suntem ceea ce daruim.

Ganduri venite pe furis inr-o dimineata de Paste. Sper sa le fi transmis asa cum trebuia.

 

 

 

 

ŞI DUMNEZEU PLÂNGE

 
Văzduhul era de plumb. Oamenii, grăbiți să ajungă la ceva sau undeva, nu îşi ridicau ochii către cerul care se întunecase și mai mult. Pe chipurile lor era o încrîncenare mult prea profundă. Părea ca viața lor se îngreunase de același gri.  Dintr-o dată au început sa cadă picuri mari. Dar nimeni nu se oprea din acea cursă fără de  final spre undeva sau ceva.
 
“ Nimeni nu are timp să vadă că  nu sunt doar picuri de ploaie…”, gândi copilul. Şi  brusc, în freamătul furnicarului de oameni se auzi un glas care striga:  „Mami, tati , Dumnezeu plînge!” Glasul său, deși firav, reuşise sa străbată către urechile fiecărui trecător. Şi  toți se  opriseră din cursa lor. Ochii tuturor se intorseseră nedumeriți către el, apoi către cer. Un domn se apropie  de copil şi îl întrebă cu glas blînd şi tremurînd:  „De ce zici că Dumnezeu plange? Sunt doar nişte picături de ploaie!” Atunci copilul privindu-l îi răspunse : „Nu sunt doar niste picături de ploaie!  Nu vedeţi? Nu auziţi? Nu simţiţi cîtă durere e în fiecare dintre ei ? Nu vedeţi că sunt altfel? Nu auziţi oftatul din fiecare atingere? Voi, oamenii mari, sunteţi vinovaţi pentru că Dumnezeu plînge!”
 
 
 Brusc se auzi un cor de vociferări:  “Cum îşi permite un puşti să zică aşa ceva? Cu ce suntem noi de vină?” Copilul continuă,  deşi părinţii săi încercară să îl oprească: „Da! Voi sunteţi vinovaţi! Îl faceţi pe Dumnezeu să plîngă de fiecare dată când greşiţi! Voi ne-aţi ucis inocenţa! Voi ne-ati arătat ce e răutatea ! De la voi am învăţat să minţim! În fiecare zi, în loc sa iubiţi, urâţi şi ne învăţaţi şi pe noi să o facem. De ce? Voi sunteţi cei care omoară tot ce frumos în ceilalţi şi ne invăţaţi că e „normal” să ne batem joc de cei din jur…, că e ‘’normal” să urâm! Aţi uitat  să ajutaţi, să iubiţi, sa împărţiţi! Ne-aţi învăţat şi ne învăţaţi sa fim egoişti!”  În timp ce el vorbea, picurii erau din ce în ce mai deşi şi grei. Cei din jur s-au oprit din agitaţia verbală şi erau consternaţi. Fiecare dintre ei se simţea vizat de acele vorbe.  Cine era acel copil care le spunea aceste cuvinte  pline de duritate dar si de adevăr?Copilul continua: „Vreţi sa fiţi iubiţi , dar nu iubiţi! Când aţi ajutat ultima dată? Când aţi spus o vorbă bună unui om necajit? Când aţi mângîaiat pe cineva îndurerat? Aţi spus recent “te iubesc?” Când v-aţi oprit o clipă să vă gîndiţi şi la cel de lânga voi? Când aţi spus o rugăciune pentru semenii voştri! De fiecare dată, când alegeţi răul, Dumnezeu plînge!”Nimeni nu mai zicea nimic. Când copilul se decise să privească în jur, văzu cum picurii de ploaie, Lacrimile lui Dumnezeu, se împleteau cu lacrimile vinovate şi pline de căinţă ale  celor pe care glasul său îi  oprise . Sufletele oamenilor au fost pătrunse de vorbele acelui copil. Şi aşa ei au fost siliţi să privească adînc în inimile lor. De abia atunci şi-au dat seama cît de  triste şi goale erau şi câtă singurătate era, deşi la uşa inimii lor bătea Iubirea. S-au privit îndelung, apoi au ridicat ochii spre cer cerînd iertare. O cerere strigată din sufletele lor îngenuncheate în timp ce buzele lor nu mişcau, căci au ales să tacă şi să lase sufletele lor însetate să vorbească. Iar strigatele lor pline de căinţă au ajuns sus la Dumnezeu, şi atunci  Dumnezeu a zîmbit, căci a ştiut că în sfârşit copiii Săi s-au întors la El.  Apăru soarele care se contopi cu ploaia lacrimilor Sale mântuitoare. Pe chipuri se vedea lumina, căci Iubirea intrase pe uşa sufletelor, iar acum Dumnezeu zâmbea. „Vă rog din suflet, să nu îl mai faceţi pe Dumnezeu să plîngă! Iubiţi, dăruiţi, fiţi buni, altruişti, fiţi Oameni!”, se auzi din nou vocea băiatului, care le dărui fiecăruia cîte o floare din buchetul uriaş pe care îl oferise  mamei sale şi  îi rugă să îngrijească această floare, la fel de  fragilă ca şi sufletele lor, cu multă atenţie şi dragoste şi să nu uite niciodată că şi  Dumnezeu plînge!