Adevarata valoare

Suntem calatori pe acelasi drum. Unde duce? Spre autodescoperirea noastra dincolo de statutul de simplu  ins, individ. Dar, desi pornim toti pe aceeasi carare, de multe ori avem tendinta sa ne abatem, mai ales cand apar tentatiile de orice fel sau greutati.  Atunci ne ratacim si poate nestiind ce se intampla cu adevarat cu noi, cautam un nume pentru ceea ce traim. Si o numim realism cotidian.  In clipa in care insul se lasa prins de fiecare cerinta a cotidianului exista riscul de a se nega pe sine. Valoarea lui ca unic incepe sa fie data  de felul  cum e catalogat de ceilalti si nu de actiunile sale izvorate din sine.  Asa se intampla cu multi care nu isi mai regasesc unicitatea si valoarea reala si se pierd in acele „evaluari” date de altii, dandu-le evaluarilor calitatea de adevar absolut, cand de fapt sunt o combinatie de  subiectivitate si relativitate.  In acest moment, al pierderii unicului din om, se instaureaza frustrarea sau poate o autosufiecienta superioara(data de laude meritate sau nu)  care aduc dupa sine reactii in urma carora sunt loviti cei din jur, fara ca cel care loveste sa constientizeze pe deplin urmarile faptelor sale asupra sa si a celor de langa ei.

Aceasta e clipa in care omul are parte de o intalnire miracol, cum spunea Andrei Plesu, ce ii poste schimba atat perceptia cat si traseul, repunandu-l inapoi pe drumul cel bun. Intalnirea miracol poate fi cu un cineva care sa aiba intelepciunea necesara si rabdarea pentru a te indrepta spre tine insati mod real.  E acel ceva, acel declansator a ceea ce salasuia in interior inca din prima zi. Atunci omul are  revelatia de a se descoperi cu adevarat. E clipa cand  vede ca are ceva unic in el si i se reveleaza cu adevarat propria valoare. Realizeaza ca ceea ce este , de fapt cine este , nu e determinat de cineva din afara, ci de actiunile lui, de credinta si felul  de a fi. Omul se scutura de ceea ce a adunat fals in el lasand adevarul suprem sa il ghideze, revedicandu-si  statutul de unic. Nu mai conteaza evaluarea celorlalti, ci doar felul in care ne priveste Dumnezeu si apoi cei dragi.

Nu lasati dragilor pe nimeni din afara voastra sa va dea impresia ca nu sunteti unici. Atunci cand cineva incearca inconstient sa va submineze increderea in voi, amintiti-va ca pentru Cineva sunteti cu adevarat valorosi.

Anunțuri

Provocarile vietii

Fiecare zi e o provocare, o continua alegere intre bine sau aparent bine. Sunt alegeri care nu ne influenteaza numai pe noi, ci si pe cei din jur sau cei pe care ii intalnim.

De multe ori un gest sau o vorba poate schimba totul. Chiar si universul interior al cuiva. Poate nu constientizam aceste lucruri pe moment, dar atunci cand o facem atunci ne dam seama de valoarea si puterea pe care o avem.

Suntem lumini care ard continuu. Constientizand ceea ce suntem avem datoria fata de noi insine si ceilalti de a fi corecti, de a iubi si de a influenta in bine. E drept ca de multe ori ceea ce incercam sa facem este primit si privit cu reticenta. Cred ca tocmai asta e provocarea sa continuam sa fim lumina chiar daca datorita unor anumite atitudini e greu.

Nu idealizez existenta si nici omul, chiar daca sunt persoane  care imi spun asta. Stiu ca viata nu e mereu frumoasa si ca nu toti oamenii zambesc. Dar prefer sa gasesc motive de zambete si sa caut in fiecare om partea luminoasa, chiar daca se incapataneaza sa o tina ascunsa bine sau sa o nege.

Cred ca asta e una dintre menirile noastre ca oameni: sa fim luminosi si sa daruim din luminozitatea noastra lumii, sa iubim oamenii si sa fim constienti de iubirea pe care o primim si mai ales de puterea pe care fiecare alegere,cuvant si gest o are asupra noastra si a celorlalti.

Dorinte

Se apropie  tiptil un nou an. Ce va avea in desaga lui de 365 de zile nu stiu. Sper sa fie multa sanatate pentru toti. Imi doresc sa fie bland,  vesel, fara capricii, cu intamplari  frumoase pe care mai apoi sa le asezam in acel ungher al sufletului numit simplu casuta cu amintiri. 

In 2018 vreau mai multa intelepciune pentru toata lumea si chipurile tuturor sa fie mai senine. Incrancenarea sa dispara din priviri. As vrea sa stam mai mult cu privirea sus, sa nu ne mai fie teama sa speram si mai ales sa nu uitam ca suntem crestini. Si imi doresc sa ii avem pe cei dragi alaturi.

Pentru tot ce mi-ati daruit in 2017 va multumesc!

Dragilor va doresc un 2018 in care sa va fie bine sufleteste, personal, profesional si la finalul caruia  sa declaram sus si tare ca a fost un an foarte bun. 

La multi ani!

Pe unde imi sunt?

Ma intreb adeseori pe unde imi sunt?Imi pare ca m-am risipit in adierea zilelor de toamna. Sau poate m-am cuibarit in taceri si treceri? Nici eu nu stiu.

Cineva drag mie spune ca avem nevoie si de taceri. Da, doar asa ne putem auzi. Caci atunci cand omul tace, isi aude sufletul cu adevarat. Asa ca am tacut o perioada. Si m-am risipt si recompus, poate m-am pierdut pentru a ma regasi.

Mi-am adunat, undeva itr-un ungher din odaita sufletului, amintiri dragi care sa imi fie raze de soare, atunci cand norii se vor mai aduna.

Am mangait fiecare tremur si m-am bucurat pentru fiecare zambet.  Am umblat hai hui pe cararile inimii mele si i-am soptit ca e bine. Am ridicat o ruga pentru toti cei de departe sau de aproape.

Pe unde imi sunt? Prin suflet si hai hui.

Acum, am revenit farama cu farama de suflet aici in casuta cuvintelor. Cuvantul mi-e  un pic sfios , caci tacerea a fost lunga.

Sper ca sunteti bine!

Candele

Noaptea e mai vie ca oricand. E infiorata de Minunea Invierii. Sufletul tresalta si el. E eliberat de povara pacatului si a abandonarii dreptatii.
Iubirea jertfelnica il impaca cu Dumnezeu si cu el insusi. Caci sufletul poarta in el durerea parasirii Raiului, a abandonarii Caii.
Acum, cand pe buzele noastre prinde viata cantul Invierii, ne recladim farama cu farama si ne curatam sufletele de trairi sufocante si reaprinzand candelele cu mirul Iubirii.
Privesc cerul cu sufletul in rugaciune si smerenie, cerand iertare pentru lacrimile Lui si multumind pentru Iubire si Daruire.
Reasez Lumina in gand si suflet si va urez sa aveti sufletele candele ale Iubirii Divine.

Cuvinte-gand si dorinta

Undeva in lume e cerul instelat si cineva  priveste stelele punandu-si la adapost o dorinta sau un gand, poate ascuzand in ele o lacrima tainuita, cautand un mic zambet ratacit pe o carare a vietii. Altcineva isi cauta steaua care sa il ghideze cu lumina ei pe drumul catre ce va fi sa fie.

La noi e soare si totul e iniundat de lumina.  Si totusi sunt momemente in care ne ratacim. Ne pierdem cararea si pasim nesiguri printre hatisuri de aici si acum sufocante.

Atunci intalnim oameni-lumina. Oameni care isi lasa lumina sufletului creat de Dumnezeu sa fie vazuta. Lumina credintei lor ne poate ajuta in acele momente, cand fie uitam sa mai privim in Sus, fie acele hatisuri ne-au facut sa uitam de candela noastra, pe care Dumnezeu a pus-o in fiecare dintre noi.

Cand oamenii-lumina ne ating  ne reintoarcem pe drumul sufletului si reaprindem candelele inimilor noastre.  Redevenim  ceea ce eram la inceputuri: lumina si credinta.

Sufletul e candela noastra plina de nireasma iubirii.. Cum o tinem mereu aprinsa? Daruind si crezand, indiferent de cate hatisuri vom da, gandind si traind frumos.

Imi doresc sa putem fi lumina  credintei, daruirii pentru cei de langa noi, care poate,acum sunt tristi si nu isi mai gasesc cerul instelat si zambetele pierdute inainte de a fi inflorit.

E simplu sa zambim, sa ajutam, sa daruim o farima din noi. Vom lumina chipul cuiva iar candela din sufletele noastre va fi si mai puternica.

Puntea

Am închis ochii şi m-am lăsat cuprinsă de căldura razelor de soare  care îmi atingeau obrazul. M-ai atins uşor şi m-ai luat cu tine într-o lume altfel. Am urcat în caleaşcă cu un pas timid, dar, brusc, privind spre Cer, m-a cuprins un calm desăvârşit.  Adierea vântului îmi aducea de departe mirosul sărat al oceanului şi ale sale vieţuitoare.  M-am agăţat, apoi, de un nor şi te-am întrebat dacă toţi suntem croiţi pe acelaşi calapod? Tu m-ai privit cu înţelepciune şi mi-ai răspuns blând: „Pentru un părinte copiii sunt egali, orice ar fi!”

Am zâmbit calin, ca un copil care se joacă cu raze de soare. Am lăsat norul să plece mai departe şi m-am reîntors în caleaşca fermecată. Mi-am odihnit privirea în albastrul infinit al oceanului. Te-am căutat şi, găsindu-te,  te-am întrebat: „Şi dacă copilul rătăceşte pierzându-se în întuneric?” Ţi-am auzit răspunsul şoptit pe o pală de vânt:”Ridică-ţi privirea şi uită-te  atent în jur!”

Am ridicat ochii şi am strigat, bătând din palme: „Ai vărsat călimara pe cer!” Râdeai şi m-ai întrebat ce mai văd. „Ai plâns şi ţi  s-au calcifiat lacrimile! Ca să nu fie prea trist le-ai luminat şi le-ai pus să străpungă întunericul ca sa se reîntoarcă copilul rătăcit?”, am răspuns ezitând uşor.

„Exact, vezi că nu e greu!”

„Dar , am continuat eu, când drumul e întortocheat, când nu e calibrat să ne fie curat şi continuu?”

 „Ei, atunci întind în faţa lui o punte dreaptă, ca o filă netedă şi luminoasă,  presată sub al meu calandru!”

Priveam mirată neştiind cum o fi puntea. A ştiut tot ce era în mintea  mea şi a continuat : „Puntea e făcută cu iubire din iubire şi nu are cum să nu fie lină! Atunci când iubeşti şi primeşti Iubirea, nu te poţi rătăci!”

În momentul acela am simţit cum părinteşte îmi mângâi  calota capului şi îmi dăruieşti Iubirea. Am deschis ochii şi am privit undeva, departe, primind în mine atingerea Ta, ce mă purtase dincolo de orice clipă din calendar.