De ce?

Se oprise brusc si o intreba uitandu-se in ochii ei: ¨De ce?¨

Ea se blocase. Nu întelelgea întrebarea.  Si pentru că nu răspundea, el repeta întrebarea . De data asta mai tare: DE CE?

¨La ce te referi?, ¨ a intrebat ea usor agasată de insistenţa asta şi mai ales de faptul ca nu ştia ce o întreabă de fapt.

¨De ce te-ai apucat de scris?¨

Acum înţelegea la ce se refea.. Cu ceva timp în urmă îi spusese că vrea să renunţe. Nu mai ştia dacă asta era calea ei. Dacă totul nu era doar o joacă. Din prea mult timp liber.

Acum nu ştia ce să îi răspundă. De ce s-a apucat să se joace cu cuvintele.?

¨Nu stiu. De ce mă întrebi?¨

¨Nu se poate să nu ştii. Ok. Am înţeles că nu vrei să îmi spui mie dar fii sinceră cu tine. Când eşti doar tu cu tine. Doar tu cu sufletul tău.¨

Spunând aceste cuvinte, Andi se despărţi de Anca, lasând-o adâncită în gânduri. Simţea sau mai bine zis ştia că trebuia să răspundă la întrebare. De fapt să îşi răspundă. Pendula de mult timp între scriu şi nu mai scriu.  Îi plăcea să scrie dar în acelaşi timp nu era mulţumită. A fost aşa de cand se ştia. Mereu îşi spunea că ar trebui mai mult ,că e loc de mai bine. Poate căuta aproapele perfecţiunii. Nici ea nu se înţelegea uneori.

Toată joaca asta începuse în adolescenţă,când se apucase de scris versuri. Reuşite ,după părerea omului avizat pe care îl respecta mult . Prinsese aripi, atunci, dar mai apoi ceva ,nu putea să spună exact ce,o făcuse să renunţe. Poate anumite despărţiri, plecări neaşteptate. Despărţiri ce au lăsat urme adânci şi sentimentul  de pustiu. De descompletare. Pentru o perioadă a mai scris în versuri dar dupa un timp ,oarecum tăcute, au dispărut şi ele. Au fugit departe. S-au ascuns undeva in ¨au  fost.¨

Timpul a trecut aşa cum o face el. Lin, pisiceşte, cu bune sau mai puţin bune. Cu redescoperiri, recladiri,cu viaţa aşa cum e ea.

A  venit apoi  dimineaţa,în care a reânceput să se joace cu cuvintele. Sau poate e mai bine spus a reânceput să lase cuvintele să se joace frumos. Ea era doar cea care le ajuta să se aşterne într-o anumită formă. .Era dimineaţa în care sufletul ei auzea cu adevărat. După o furtună ce l-a răvăşit. Acum auzea. Şi tot ce auzea lăsa să curgă în cuvinte cu atingere Divină.

Privind în urmă, Anca îşi dădea seama că avea nevoie de acest exerciţiu la care Andi o provocase. Cea mai mare temere a ei era că ceea ce scrie  e oarecum gol sau necalitativ. Îi trecuse o umbră pe chip la acest gând. Apoi reaparu întrebarea lui Andi. De ce scrie?

Sincer, nu avea un răspuns simplu sau clar. Scria pentru ca îi plăcea? Da. Scria pentru ceilalţi?. Posibil sa fie şi aici un da. mai timid. Scria pentru ca simţea nevoia de a pune in cuvinte ce auzea şi trăia sufletul ei?  Clar da.

Zâmbetul ce s-a aternut pe chipul ei spunea tot. Acum ştia de ce scria. Şi mai ales ce bine îi făcea. Spera că poate şi celorlalţi care îşi petreceau câteva minute citind scrieri din suflet.

Cuvintele sunt în ea şi nu le poate ascunde sau opri.Nu are acest drept. Nu sunt ale ei. sunt ale sufletului ei. Ce simte si aude dincolo de tot.

Anunțuri

¨Niciodată nu e prea târziu¨

Se pregătise intens pentru această zi. Era pentru prima dată când simţea bucurie de când se angajase la acest ziar. Trecusera ceva timp de atunci.

În timp ce îsi pregătea materialele pentru interviu şi mai arunca o privire peste biografia celui cu care avea să se întâlnească ,un gând scurt dar acut îi străbătu mintea şi inima în acelaşi timp. Işi adusese aminte cât de mult îşi dorise să pătrundă în lumea artei şicu câtă brutalitate cineva îi smulse acele visuri şi i le aruncase într-un hău adînc din care ştia că nu se vor putea recupera. Doar că erau clipe când i se parea că îi spuneau că încă mai trăiesc şi aşteptau să le salveze pentru a le ajute să înflorească şi să se bucure de ele. O astfel de clipă era  şi cea de acum.

Se scutură de acest gând repede şi plecă rapid către locul întâlnirii cu cel care marcase multi oameni  prin determinarea lui.

Intră în cafenea şi rămase uimiită de liniştea din jur. Cafeneaua era goală. Pentru moment crezuse că a greşit adresa. Se indrepta către uşă când îl văzu stând lânga semineu tăcut, parcă pierdut într-un vis. Era înalt,uşor grizonat , cu trăsături ferme,peste care timpul părea a fi uitat să îşi pună amprenta. Ochii de un albasru furat cerului,aveau in ei o chemare misterioasa spre ceva din universul său interior.

Tuşi uşor şi atunci el se smulse din reveria sa si întoarse capul spre ea. La început, avuse impresia că se uită prin ea,că nu o vede,dar mai apoi il auzi spunându-i cu o voce neaşteptat de blânda: ¨Mă scuzaţi,m-a furat peisajul. Aşteptaţi de mult?”

„Nu. Doar de câteva clipe..” cel putin asa ii parea.

„Luaţi loc.”

În timp ce se indrepta către fotolilu din faţa şemineului, în încăpaere intră cea mai importanntă fiinţă pentru el. Cea datorită căreia el îşi redescoperi visuri pierdute în hăul acela.  Era de o frumuseţe aparte. Nu era ceva care să te facă să exclamezi de uimire dar te atrăgea ceva din felul ei de a privi si de a păşi. Aveai impresia că atinge aerul si privirea ei părea o fi geamană cu a lui. Furată cerului.

Ştia mare parte a poveştii pe care au trait-o . O citise de multe ori . Ea îi spunea Îmbraţişări de nisip. O fascina seninătate cu care se priveau. Parcă fiecare moment era primul.

Avea multe întrebări pregătite de acasă. Inutile. Acum ştia asta. Era timpul doar pentru poveste si atât. El o privise scurt şi şi-a dat seama ca avea nevoie de un imbold.

Cu o voce domoală, de parcă îşi povestea sieişi,începuse a depana amintirea zilei in care realizase acea scluptură  ce făcuse înconjorul lumii.

Era o zi senină de vară . Trecuse cam o lună de la accidentul în care marea furase soţiei sale amintirile. Se lupta zilnic să le readucă la suprafaţă, dar părea că cele afective erau şterse definitiv. În acea dimineaţă îşi aducea aminte de peroiada de început a relaţiei lor. Şi de promisiune.

Fugeau la cursuri de scluptură şi pictură ori de câte ori aveau ocazia. Erau studenţi la facultăţi serioase, de viitor. Aşa trebuia,atunci.

Dar sufletul fiecăruia vroia altceva.  Aşa s-au cunoscut,ascultând âi sufletul nu doar raţiunea.

Dupa o vreme, ieşind de la curs, el o prinse de mână şi cu un ton serios îi spuse:¨ Într-o zi vom avea iubirea noastra scluptată. Şi o va vedea multă lume.. ¨

Atunci ea zâmbi visătoare şi işi sprijini capul pe umărul său soptindu-i atât¨Să fie o îmbrăţişare¨..

Dar anii au trecut şi ei şi-au uitat pasiunea pentru artă. au devenit oameni maturi ce aveau o familie frumoasă şi lucrau în firme mari, ca toţi prietenii lor. Acum, peste timp, îşi dădeau seama că se anihilaseră ca individualităţi şi se pierduseră într-un grup.

Dar a venit acea zi şi totul s-a schimbat. Luptând să o readucă la el,sufletul lui îi readuse aminte de acea promisiune. Şi intr-o noapte,în timp ce planeta părea că doarme, el călăuzit de amintirea acelei promisiuni se apuca sa sclupteze îmbrăţişarea lor. Spera că ea o va vedea şi va îşi va aduce aminte de iubirea ce îi unea de atâta timp.

Aşa a apărut Îmbrăţişări de nisip. A trecut ceva vreme până când sufletul ei a reuşit să repună şi in amintiri ceea ce el ştia. ¨Ne-am regăsit unul pe celălalt mai îndrăgostiţi ,spuse ea. ¨Şi mai ales ne-am regăsit pe noi cei adevăraţi.Căci ne-am recuperat visurile aruncate undeva în hăul lui ¨nu se poate. Si ne-am reclădit sufletele. ¨

De fapt e asa cum spunea acel scriitor, George Elliot: ¨Nu e niciodata prea târziu să fii ceea ce ai fi putut fii¨

Fata, tresări uşor la auzul acestui citat.  Ei o priviră cu acel senin furat cerului ca şi cum ar fi ştiut prin ce zbucium trece ea.  O îmbrăţişară cu drag, la plecare şi îi spusesera  ¨Niciodată nu e prea  târziu să fii tu. Nu ce vor ei. Visurile trebuie trăite. Au viaţă şi aripi să zboare. Lasa-le  să fie. Lasă-te să fii. ¨

Fata, ieşi cu aceste cuvinte adânc întipărite în suflet şi minte. Acum ştia ce are de făcut….

Cartea unui om obisnuit

books web (1)Afara e o vreme ciudata. Nici iarna , nici altceva.  Asa ca isi lua o cana de ciocolata calda si se aseza in locul ei favorit din casa. Un fotoliu destul de mare amplasat linga geam.

Privea florile din geam si bradul vecin, pe care il redescoperise  datorita unei plimbari pe  poteci frumoase.

Un gind ii batu usor in timple: ¨ Daca ar fi sa definesti viata cum ai face-o?¨

Se strimba usor. Era prea devreme pentru asa gind. Ce cauta pe acolo?

Dar gindul insista.

¨Ok.fie. Hai sa iti raspund…..desi mi-e tare greu sa o fac. ¨

¨EEE, acum cauti scuze sa nu raspunzi. ¨

¨Nuuuu. Doar ziceam si eu ceva pina sa gasesc raspunsul.

Viata,draga gindule, pentru mine e o carte.O carte scrisa de fiecare om simplu  in parte. ¨

Tacere.¨ Hmm sa fi fost asa de simplu?se intreba fata noastra.  Si se lasa din nou purtata de peisaj, atmosfera ,ginduri, trairi.

¨Asa simplu e sa definesti viata?¨ auzi gindul iar.

¨Te-ai intors….. Daa , asa simplu. ¨ ….in aparenta

¨Si cum scrie omul cartea asta. Cu ce tema? Cine o citeste.?…Mai ales in vremea asta.¨

Se auzi un hohot de ris. Gindul era mirat. ¨De ce ride d-ra? Nu ea a zis ca viata e o carte? Pai si atunci? Cartea nu are tema si cititori? El asa stia….¨

¨Draga gindule, vezi tu, viata e o insiruire de zile. De noi inceputuri.  O zi e un nou inceput.  Exact precum filele unei carti, asa se aseaza si zilele noastre. ¨

¨Da, dar intr-o carte asa cum o stiu eu omul pune ce e mai bun din el. Asa e si cu cartea ta de om obisnuit?¨

Fata a stat un pic ginditoare si sopti : ¨Nu prea¨In cartea pe care eu, omul obisnuit, o scriu apar si lucruri rele si bune, si greseli si pareri de rau, bucurii sau tristeti, lacrimi , zimbete, decizii, situatii, rugaciuni, tot. …¨

¨Hmm. E o carte ce pare greu de scris… tresallta gindul. AAAAA Si cine citeste asa ceva? E prea deschis totul. E mai mult o vitrina decit o carte.¨

¨Da e greu de scris dar e a mea. A omului obisnuit. Am in mine o lume intreaga ce asteapta sa fie creionata, desenata sau scrisa. Sunt file de diferite nuante stii?

Sunt nuante de pastel si senin pentru copilarie cind povestile si zilele aveau miros de bunici…De dragostea lor.

Apoi am crescut si nuantele erau mai pronuntate. Erau nuante de visuri ce se voiau implinite. De sperante ce le cladeau.¨

¨Si ce culori aveau visurile?   A…. Si au miros?¨

¨Sperantele si visele adolescentei au culori indraznete puternice . Asa cum se crede fiecare om atunci.  Cit despre miros,miros a nou. A proaspat. Exact cum mirosea ploaia in copilarie¨

Gindul tacu… Erau multe imagini acolo. Stia cum arata domnisoara in toate acele ipostaze.

Dar filele mai triste. ?Acelea in care am invatat ca in viata sunt si episoade grele? De acelea nu ma intrebi nimic?

Gindul tacu iar. Stia ca erau inchise la culoare si miroseau a toamna ploioasa. De aceea nu intreba nimic.

Domnisoara stia toate astea si zimbi cu subinteles. ¨Asa e ,dar in acelasi timp mai e ceva… Invatam draga gind .  Invatam sa ne bucuram de ceea ce avem, de ceea ce Dumnezeu ne -a dat. Si sa ne acceptam asa cum suntem. Sa nu uitam si sa pastram in noi clipele in care si din care am invatat cite ceva. Pentru ca,dragule, viata, ca orice alta carte si aceasta  e plina de invataminte. ¨

¨Mai sunt pagini speciale?¨

¨Da ,zise domnisoara.Cele mai speciale. Cele care au culorii de viata.. Cele ale oamenilor dragi si ale relatiei cu Dumnezeu.¨

¨  Oameni dragi?¨

¨Da, oameni dragi. Familia pe care Dumnezeu ne-a daruit-o si prietenii pe care tot El ii scoate in calea noastra , desi avem impresia ca noi  ii alegem. ¨

¨Si ce culoare au acele pagini?¨

¨Hmmm. Culoarea Soarelui. Stiu, o sa ma intrei de ce, asa ca o sa iti spun. Pentru ca e speranta in relatia cu familia si siguranta ca va fi bine. E iubire neconditionata. . Pentru ca e caldura. Si miros a o dupa amiaza de vara strabatuta de o ploaie usoara.  Care sterge poate cite o tristete  si readuce zimbet.¨

¨Si cele in care zici de relatia cu Dumnezeu?¨

¨Acelea sunt cele mai frumoase,dragul meu.  Sunt in culoarea curcubeului sau uneori doar albe. Dar altfel de alb decit cele ce asteapta sa fie scrise in Cartea omului obisnuit….. Te vad nedumerit… Da.. e un alb stralucitor… plin de iubire divina ce asteapta sa se reverse asupra omului. Iar, eu  si toti ceilalti ne ridicam privirea inspre cer si vorbim prin rugaciune cu El.  Sunt singurele pagini carora nu pot sa le asociez doar un miros… De fapt miros a tot. Pentru ca Dumnezeu e in tot,toti si in toate. Depinde doar de noi cum alegem sa scriem acele pagini. Cu credinta, speranta, cunoastere de sine si recunoastere a slabiciunilor noastre atit de firesti. Trebuie doar sa nu uitam sa credem.Simplu nu ? Si sa iubim.

Cam asa e viata. O  carte plina de culori, povesti, miros si sentimente. CE se scrie in fiecare zi ca print-o magie. CARTEA OMULUI OBISNUIT ce stie ca e departe de a fi asa cum poate ar trebui. AAA .. Inca ceva .. mare parte din ea o port eu la vedere. Cartea e parte din mine. O citesc toti cu sufletul dar mai ales El, Tatal. Uneori zimbeste, alteori e trist…

Gindul tesari usor si sopti atit: ¨Multumesc, domnisoara… Acum ma retrag sa te las sa continui sa scrii in cartea ta de om obisnuit.¨

Domnisoara zimbi enigmatic ca si cum undeva acolo, in sufletul ei multumea gindului… Acum se ridica de pe fotolui, inchise laptopul si  se intoarse la rutina zilnica.

Ton de ocupat

In dimineata asta  s-a trezit mai devreme decit obisnuia . Era mult prea importanta ca sa stea sa leneveasca  si sa savureze primele clipe din cea mai noua zi din viata.

Se imbraca rapid dar cu grija. Nu avea o garderoba imensa , asa ca nu ii lua mult timp sa se decida cu ce se va imbraca. Alesese rapid o tinuta alba ,luminoasa, la care adaugase un pandativ argintiu ce insemna mult pentru ea. Era cadoul de la el.

Emotia era deja la ea acasa. Se instalase comod in toate celulele corpului.  Dar reusea sa mascheze acest lucru. Trebuia sa fie sigura pe ea la interviul pentru viza. De abia astepta sa il sune pe Andrei  si sa ii spuna ca de Craciun vor fi impreuna, in sfirsit.

Erau despartiti de mari si tari de prea mult timp. Dar stia ca a fost ceva ce a trebuit facut. Era o oportunitate de a o duce un pic mai bine Mai ales pentru copil. Care avea nevoie de mai multe posibiliati de dezvoltare datorita micii probleme pe care o avea.

Intra in cladirea ambasadei si se aseza pe un scaun in sala de asteptare. Nici nu apuca sa se linisteasca un pic cind isi auzi numele strigat de o doamna cu un accent aparte.

Strinse pandativul in calusul palmei , zise in gind „o sa fie bine” ,respira adinc si intra.

Incaparea era destul de prietenoasa. Scaldata de lumina soarelui. Se uita rapid in jur si se apropie de biroul la care  un domn elegant, intre doua virste rasfoia un dosar .

„Probabil e al meu” se gindi Ana si simti cum linistea din incapere o apasa .

Domnul elegant isi ridica privirea si salutind-o politicos o invita sa ia loc. Se bucura in sinea ei.Simtea cum ii tremura fiecare particica din corp.

Domnul incepu sa ii puna o serie de intrebari la care raspundea rapid si spera ea convigator.

Dupa citeva minute cit a durat interviul , domnul ii dadu un raspuns sec:”Respins.Apar ca aveti amenzi neplatite¨

Ana ar fi vrut sa spuna ceva dar simti ca nu poate articula nimic. ¨Spuse stins ¨Nu e posibil¨.

Se ridica si in timp ce se deplasa incet catre usa , auzi aceeasi voce care ii spunea ca poate reveni cu o noua cerere pentru viza peste 6 luni.

Nu a zis nimic si a iesit tacuta si cu pasi ingreunati. Stia ca trebuia sa mearga acasa si sa ii spuna copilului ca nu vor putea petrece Craciunul impreuna cu tati. Era cel mai greu lucru pe care trebuia sa il faca. Sa vada dezamagirea din ochii lui.

Cind ajunsese in strada i se parea ca si soarele era rece.  Neprietenos si impersonal. Ciudat gind , nu? Doar ea avusese tot timpul o „relatie” speciala cu soarele. Era motorasul ei. Intr-un fel. Dar acum nici macar el nu o mai bucura.

Mergind pe drumul de intoarcere acasa a sunat la Mara, cea mai buna prietena a ei. Stia ca vocea ei o va remonta un pic. Dar in difuzorul telefonului, auzi acel ton de ocupat atit de enervant. Se uita la ceas si isi dadu seama ca e posibil sa fie intr-o sedinta.

Incerca la mama . Nu a vrut sa o sune din prima pe ea , desi avusese reflexul de a apasa tasta cu numarul ei  ,pentru ca stia ca era prinsa in tot felul de treburi .

Astepta sa sune, dar din nou si aici, ton de ocupat. Deja era prea mult. Simtea ca explodeaza, daca nu vorbeste cu cineva.

Atinse cu mina pandativul primit de la Andrei. Trebuia sa il sune si pe el dar nu putea… nu inca.

Pasii ii erau mecanici. Si fara sa isi dea seama cum intra intr-o biserica. Nu mai intrase de ceva timp intr-o biserica.

Din momentul in care pasi inauntru, lacrimile au inceput sa curga. Nu se putea opri. De fapt nici nu voia asta. Era ca si cum cineva o eliberase dintr-o inchisoare nevazuta.

Statea in fata altarului si plingea. Doar atit. Nu spunea nimic. Nu schita nici un gest.

Preotul bisericii s-a apropiat de ea si cu voce blinda a intrebat-o daca o poate ajuta cu ceva.

Aproape nepercetibil , intr-o soapta venita de departe articula atit:”Suna peste tot ocupat”

Preotul ii spuse la fel de soptit „Incearca la El”..

Si a plecat lasind-o singura in linistea aia profunda.

Pe Ana linistea o speria de regula linistea. Era , spunea ea, prevestitoare de ceva. Nu neaparat bun.

Dar acum era altfel. Simtea ca acolo linistea aduce bine. Simtea ca sufletul ei , atit de tulburat, se linisteste. Ii spunea ca e acolo unde trebuie.

S-a pus in genunchi in fata icoanei si incepuse sa se roage . desi nu semana a rugaciune,ci mai mult a un dialog cu interlocutor tacut. Un interlocutor care te asculta fara sa te intrerupa.Exact de ce avea ea nevoie.

Isi descarca cu totul sufletul acolo . In genunchi cu lacrimile libere . ..Cind simti ca e pregatita sa mearga acasa, se ridica si multumind in gind si  iesi afara.

Telefonul ii suna si cind se uita pe ecran ,vazu un numar necunoscut. Ar fi vrut sa nu raspunda Sa nu fie iar vreo veste tulburatoare…

. Dar apelantul era insistent. Raspunse cu glasul tremurind.

Vocea de la celalat fir ii spusese protocolar ca e invitata la ambasada pentru a rediscuta problema vizei. Se facuse o incurcatura in dosar.

Nu stia cum sa reactioneze. Sa se bucure? o fi de bine?

Se urca intr-un taxi si in citeva minute era deja la usa biroului asteptind a fie invitata inauntru.

In mintea ei erau tot felul de  ginduri si in sufletul ei erau trairi amestecate. Speranta, tema.

Aceeasi doamna cu accent aparte o invita inauntru. La birou acelasi domn.Isi ridica privirea de pe  paginile dosarului si cind o vazu o invita sa se ia loc.

Oarecum incurcat ii oferi Anei o cafea. Ana o refuza politicos. Nu putea inghiti nimc acum. Tot ce isi dorea era sa ii spuna de ce o chemase inapoi.

Si auzi in sfirsit¨Dosarul Dumneavoastra a fost respins dintr-o gresala de tipar. ¨ Vazindu-i uimirea pe chip,domnul continua: ¨Numele Dumneavoastra corespunde e asemanator cu al unei alte solicitante de viza. diferenta o face doar o litera. Si litera asta a incurcat totul… Ne cerem scuze… Aveti viza. Aici aveti toate formularele necesare.¨

Ana ar fi vrut sa topaie de bucurie , sa imbratiseze pe toata lumea din jur.. dar se abtinu. Luase repede formularele si dupa un multumesc spus rapid iesi. Completa atenta formularele si pleca   spre casa fericita.

Drumul ei ducea din nou catre acea biserica in care intrase de dimineata. Intra si acum. Cu sfiala in suflet si multumire  de aceasta data, se duse la icoana ingenunche si spuse doar atit ¨Multumesc ca ai rapuns¨

Preotul paroh trecu iarasi pe linga ea si ii zimbise. Se vedea ca era fericita. S-a apropiat si a intrebat-: ¨Nu a sunat ocupat si la El,asa-?¨

Ana il privi oarecum mirata si ii raspunse soptit ¨Aveti dreptate nu a sunat ocupat. Dar de unde ati stiut?¨

Preotul cu fata blinda si voce melodioasa, i-a raspuns:¨Tatal nu da niciodata ton de ocupat copiilor Lui. Un parinte e acolo mereu orice ar fi ¨,cu atit  ma mult El. Trebuie doar sa Il cautam . Cu incredere si fara teama. ¨

Ana pleca cu aceate cuvinte adinc intiparite in minte si suflet.  Acum stia. De fapt stia de mult asta dar undeva in calatoria numita viata uitase. Dar nu va mai uita .

De cite ori va privi la Alexandru sau la Andrei bucurindu-se isi va aduce aminte de asta: ¨Dumnezeu nu da niciodata ton de ocupat¨

 

 

Vis cu aripi de ingeri

In ziua acea se gîndise mult la ce va fi. Nu putea spune ca era ceva nou. Au fost destule momente de genul asta in existenta sa. Adica interventii.

Si totusi acum simtea mult mai prezenta teama. Ar fi vrut sa nu fie asa. Si mai ales sa nu se dea de gol in fata celorlalti. Stia ca si ei sunt agitati . De data asta putea spune ca va avea parte de „un rasfat” dublu.  Probabil de aici si teama mai pregnanta. Acea teama de ce va fi . De necunoscutul de dupa acea zi.

Seara adormi greu , privindu-si oameni dragi citind si cu o rugaciune in gind. Si decisa sa inlature cumva toata nelinistea aia. Mai era timp si mai erau lucruri de facut. Si un semestru de terminat.  Caci era totusi  un copil. Si in copilarie altele sunt trairile si prioritatile.

Asa ca adormi cu gindul ca va fi bine si cu ruga in gind.

Si in somn s-a intimplat ceva . Generic i se spune vis dar a fost mai mult de atit. Stia asta cind s-a trezit. Visul era asa:

„Era in sala aia atit de cunoscuta  si auzea vocea  calda a doctorului care ii spunea ca acum trebuie sa adoarma. Eh, usor de spus , greu de facut. Caci doamna teama isi baga nasul si ciuciu adormit.

Atunci a simtit o caldura extrem de placuta si o lumina alb galbuie invaluia totul. Deodata 2 sau 3 siluete s-au apropiat de masa si i-au soptit: Nu te teme . Nu se va intimpla nimic. Noi suntem aici. Si veghem totul.  O sa fie bine.” Erau ingeri. …

Se trezi din vis zimbind si stind ca va fi bine. Le povesti si celor din familie si totul capata alt sens si alta incarcatura. Stiau ca Dumnezeu vegheaza.

A venit si ziua Z . In care totul a mers comform a ceea c e doctorul isi proupusese. Era o zi superba de vara. Ca toate zilele de vara din acei ani. O zi in care Dumnezeu zimbea oamenilor. Si mai ales lor. Era un nou pas spre mai bine.

 

Dualitate si contrast

child

Dimineata nu promitea nimic spectaculos. Parea desprinsa dintr-un film englezesc. cerul plumburiu ce parea ca se pregatea sa trimita  picuri de ploaie ce au sa cada  calm si neperturbati pe caldarim stergind urmele pasilor grabiti.

Isi pusese de o cafea sperind ca mirosul ei va da mai multa vigoare acelei dimineti de octombrie si cu miscari de motan lenes incepu sa se plim¡be prin casa.

Azi mai mult ca oricind linistea ei ii placea. Nu stia de ce. Ar fi ramas toata ziua  sa asculte aceasta liniste si sa calatoreasca  in lumea sufletului sau. Lumea plina de senin contrastant cu plumburiul de afara.

Sorbi din cafea in timp ce hoinarea cu gindul ,cind deodata se auzi un murmur ce crestea in intensitate.Isi arunca privirea pe geam dar nu vazu nimic.

Totusi ceva din tot acel murmur era intrigant, asa ca isi lua repede o haina din cuier si aparatul de fotografiat si  cobori rapid in strada.

Aparatul de fotografiat era nelipsit din existenta sa. Il considera cutia sa cu amintiri. Cel care la o simpla atingere putea deschide usa spre ieri sau spre istorie. si acum simtea ca va fi o poza memorabila.

murmurul se intensifica si vazu venind catre el o coloana de demonstrati. Nimic interesant isi spuse sec si dadu sa plece oaecum dezamagit.

Cind sa plece ii atrase atentia o voce, era o voce de copil. Ce se juca linistit in tot murmurul asta. Se pusese linistit pe caldarim si se juca in timp ce ceilalti se agitau.

Incepuse sa fotografieze aproape mecanic . Copilul era ca un magnet.  Era ca si cum privea la doua lumi  deodata.

Lumea realitatilor  mai mult sau mai putin subiective sau obiective ale  unui om matur si lumea simpla a unui copil.

Pentru primii strada devenise un loc al nemultumirilor sau la revoltei, cel putin momentan, in timp ce pentru copil era un loc de joaca. Pozitivul din jocul lui anula totata incarcatura oarecum negativa a celor din jur.

Privind iarasi in jur isi daduse seama ca habar nu avea pentru ce era acea demonstratie, dar, desi stia ca ar trebui sa afle,  nu mai simtea ca mai era relevant. Relevant era ceea ce simtea ca transmite poza prin dualitatea de acolo. Era ca si cum prin joaca acelui copil de Sus venea  un mesaj cu privire la viata

¨ Citeodata cind tu devi prea serios si viata te trateaza la fel. Dar daca zimbesti sau lasi ludicul din tine sa iasa la suprafata, viata va renunta sa devina prea serioasa.¨era gindul care ii trecea prin minte in acel moment.

Isi dadea seama ca risca, daca ar fi spus cuiva ce simte ,  sa ii se spuna ca sufera de naivitate sau ca a ramas copil dar sincer nu ii pasa.Simtea altfel acum. Era ca si cum i se luase de pe ochi un val.

In momentul acela intelesese ca are puterea sa aleaga sa vada altcumva viata si lumea din jur.  Ca depinde strict de fiecare om in parte cum alege sa ii fie lumea. Ca acel copil nu a auzit murmurul acela de voci de oameni mari ca pe ceva amenintator, ci a vazut posibilitatea de a avea un teren mare de joaca. Poate ca el in joaca lui a transformat  acea multime in jucarii . Cine stie?

A plecat de acolo zimbind si nu mai simtea nevoia sa leneveasca in linistea casei.Nu.. Voia pur si simplu sa cutreire pe strazile vietii  si sa ii zimbeasca …

Sursa fotografiei. http://www.paulvoda.com