Colegi

Suntem colegi de calatorie pe acest pamant.

Fiecare zi e inca o fila adaugata in jurnalul aventurii numita viata. Pasim umar la umar, suflet langa suflet, uneori timizi, alteori indrazneti, luand in considerare totul pentru a nu ne rataci calea.

Ne punem armura formata din dragoste de oameni, consideratie,respect fata de semenii nostri  si continuam sa fiintam asternand pe foile jurnalului intamplari,asa cum un scrib isi asterne povestile spre nemurire Imbracand aceasta armura ne pastram sufletul sanatos. Ne lasam calauziti de credinta intocmai ca exploratorii de soare si stele. Si mergem mai departe, desi sunt clipe cand poate  ne e greu sa o facem si suferim la orice modificare brusca a ceea ce stiam sau credeam ca vom gasi pe drum. Din fericire apar oameni datatoari de sperante si vitalitate ce ne arata ca se poate zambi  chiar si atunci cand afara si in suflet ploua ca  dintr-o teava sparta. Ne regasim resurse(le )pe care le credeam pierdute undeva, intr-un moment al calatoriei, vazand ca alaturi de oameni e mai usor sa descoperi noi si noi variante bune  a ceea ce poate fi si a ceea ce putem fi.

Suntem colegi de Viata.  Zambim, speram, daruim, ne sprijinim  si iubim, suflet langa suflet, umar langa umar. 

Text ionspirat de cuvintele propuse in cadrul  jocului cu 12 cuvinte

Anunțuri

Copil

Un copil e cel care modeleaza universul. Inocenta copilariei e dezarmanta.Siguranta si puterea credintei e o continua lectie. Toti le aveam si inca le mai avem, doar ca la un moment dat am fost dezarmati de ceea ce se numeste a fi adult. Nu mai rezoneaza simplitatea cu care vedeam lucrurile copii fiind, cu statutul de om adult cu responsabilitati. 

Credeti-ma ca stiu ca viata poate sa te treaca prin episoade de maturizare precoce. Si totusi, chiar si atunci, un copil viseaza, crede si stie sa zambeasca. Un copil trece usor de bariere care unui adult ii par mult prea mari. 

Copii stiu ce putere are un zambet, un gest de sustinere. Si vad binele in oameni, pentru ca ei trec de aparente. Privesc prin oglinzile sufletului si inteleg mult mai usor ce se intampla si spune ceea ce simte. Nu lasa cuvinte nespuse. Ca si cum stie ca timpul nu asteapta.  Se bucura de minunea de a fi. 

Copii sunt o lectie penttu noi toti. Ei sunt ghizii nostri pentru a il face pe Dumnezeu sa zambeasca.

Sa ne lasam cuceriti de copilul din noi si sa nu incetam a ne bucura de minunea de a fi.

Palatul parasit si regasit

Fiecare om are un palat al lui. Nu e ca cel din povesti cu  turle inalte si arhitectura aparte.  E mai special ascuns pe un domeniu in care doar el poate intra. Se mai intampla sa mai deschida cate o fereastra pentru prietenii si sa se aseze la o poveste cu ei. Sau poate cu un gand ratacit care isi cauta rostul. Daca e ascultat poate deveni intemeietorul a ceva frumos.  In zilele de azi aceste momente sunt din ce in ce mai rare. De fapt si omul isi uita palatul si il lasa sa fie napadit de griji, trairi si imperative ale clipei, lasand loc unui  haos ce va atrage dupa sine  vid interior.

Atunci palatul devine tacut si cu aer  parasit. Oamenii uita sa mai simta frumosul. Sunt ajutati sa o faca cu fiecare moment in care are loc abdicarea de la fericirea perpetua pentru ceva proviziriu venit dintr-o asa zisa modernizare. Constructia noastra interiora, constiinta,  cea cu care venim plini de vigoare in aceasta viata, insa ne poate readuce inapoi spre palatul nostru interior  pe care uneori il parasim. acolo unde Binele e frate cu empatia si Iubirea e patroana fiecarei celule.  Caci omul asta ar trebui sa fie: „Un simbol al iubirii „

O noapte a regasirii.

Cat de fascinant poate fi cerul instelat, mai ales intr-o noapte de vara, cand ai impresia, privindu-l ca universul isi arata toata  maretia lui” se gandi  Anca, in  timp ce privea spectacolul celest cu o ceasca in care aburea ceaiul cu iz de Rai.

II placea sa urmareasca cate o stea cazatoare care brazda oglinda noptii. De multe ori, copil fiind, ii spunea bunicii ca stelele ii vorbeau. Acum, aducandu-si aminte, zambea melancolic. Cat de simplu era totul, atunci. Si totusi, simti si acum cum sufletul ei se umplea de sentimente uitate de mult, de calm si de o  bucurie pe care nu o mai traise de ani buni. Tumultul vietii de adult o duse pe  un cu totul alt drum, in care a privi spre cer era un lux.

Aici, in satul  bunicii, totul avea alt ritm si alt fel de a fi.  A fi, a trai frumos, a respecta, acestea faceau un om  stilat, nu felul in care arata.

Undeva, in departare, auzi un ras de copil si zambi aducandu-si aminte de giumbuslucurile copilariei, dandu-si seama  cat de mult ii lipsea aceasta tihna a lui a fi.    Se bucura ca o ascultase pe bunica si fugise pentru cateva zile departe de lumea dezlantuita.

Oamenii de acolo, nu aveau in vocabular cuvantul stresat.  Auzisera de stres, dar nu il acceptau. Era cel mult osteneala sau agitatie.

De multe ori o surprindea zambind intelept si ingaduitor cand o auzea vorbind de cotidianul vietii si cat de solicitant e.

Azi de dimineata, bunica ii spusese  ca stresul e trait mai mult la oras unde totul se desfasoara intr-un ritm ametitor. Acolo, orgoliile se ciocnesc atat de puternic, incat nu se mai aude iubirea.

In timp ce sorbea o gura de ceai si se lasa cuprinsa de linistea noptii isi adusese aminte, ca tot in dimineata aceea, bunica i-a  luat mana in mana ei calda si aspra in acelasi timp si o intreba daca a privit  cu adevarat la ce o inconjoara. I-a raspuns ca o va face cand timpul si munca ii vor permite. Atunci vocea bunicii se intrista si o auzea cum soptea ca pentru cineva invizibil:”  Daca si Tu te-ai fi sustras de la a ne fi, spunandu-ne ca nu ai timp, unde eram acum?”

De abia  la ceas de seara   a realizat cu adevarat ce femeie complexa era bunica sa. Era puternica, independenta, dar mereu cu sufetul si mintea ancorate in intelepciunea ancenstrala, intr-o interactiune  permanenta cu Tatal.

In  linistea noptii, auzi glasul bunicii care se ruga. Era atata iubire, daruire si smerenie in vocea ei, incat  Anca simtea ca acolo, in casa cu pereti albi,  salasuia pentru o secunda insusi Dumnezeu. Ridica ochii spre Cer si din suflet pe buzele ei infloreau cuvinte -ruga, ca in anii in care era copil. Simtea ca se regasise, ca se reintoarsese  acasa.

„Acesta e cotidianul meu”, ii spuse bunica  dupa ce isi termina rugaciunea si o binecuvanta zambind, asa cum facea in copilarie.

Acesta este raspunsul meu la provocarea celor 12 cuvinte lansata de Eddie

12 cuvinte

 

E o zi de aprilie ce te imbie la a te lasa prins intr-o imbratisare a naturii. Totul e ca un concert cu valente celeste ce ne e picurat nota cu nota in inmi si lasat sa ne mangaie, sa ne reconecteze cu acea parte din noi pe care avem tendita de o uita.

Undeva, printre un sir de pietre,  ca  intr-un un tablou pictat de un penel intelept, sta solitara o narcisa, care are in ea raze de soare si parfum de inceput. E  acolo in fiecare primavara. Cu incapatanare, ca si cum are de transmis ceva. „In staruinta sta totul. Staruie in tot ceea ce faci si lasa-te in grija celui de Sus”

Orice obstacol poate fi vazut ca o element  catre desavarsirea noastra.  Ne mai oprim cate un moment intr-o statie a Sperantei in care ne punem dorintele din teaca sufletului la adapost sub albul gandului bun.  E o statie in care nu exista cheltuiala, doar banuti transformati in visuri.   Ne jucam putin cu banutii -visuri pe care ii aruncam in sus pe coama unui nor mai rapid decat masina gandurilor noastre, rugandu-l sa le duca in siguranta la destinatie, cu atentie caci sunt nascute din farame de suflet sensibile.Apoi, plecam fredonand primavara din sufletele noastre si creionand in gand alti banuti-visuri.

Aceste ganduri au fost scrise pentru Jocul celor 12 cuvinte. Pentru alte texte mai inspirate, va invit sa vizitati tabelul gazduit de Eddie.

 

 

Candele

Noaptea e mai vie ca oricand. E infiorata de Minunea Invierii. Sufletul tresalta si el. E eliberat de povara pacatului si a abandonarii dreptatii.
Iubirea jertfelnica il impaca cu Dumnezeu si cu el insusi. Caci sufletul poarta in el durerea parasirii Raiului, a abandonarii Caii.
Acum, cand pe buzele noastre prinde viata cantul Invierii, ne recladim farama cu farama si ne curatam sufletele de trairi sufocante si reaprinzand candelele cu mirul Iubirii.
Privesc cerul cu sufletul in rugaciune si smerenie, cerand iertare pentru lacrimile Lui si multumind pentru Iubire si Daruire.
Reasez Lumina in gand si suflet si va urez sa aveti sufletele candele ale Iubirii Divine.

Cuvinte-gand si dorinta

Undeva in lume e cerul instelat si cineva  priveste stelele punandu-si la adapost o dorinta sau un gand, poate ascuzand in ele o lacrima tainuita, cautand un mic zambet ratacit pe o carare a vietii. Altcineva isi cauta steaua care sa il ghideze cu lumina ei pe drumul catre ce va fi sa fie.

La noi e soare si totul e iniundat de lumina.  Si totusi sunt momemente in care ne ratacim. Ne pierdem cararea si pasim nesiguri printre hatisuri de aici si acum sufocante.

Atunci intalnim oameni-lumina. Oameni care isi lasa lumina sufletului creat de Dumnezeu sa fie vazuta. Lumina credintei lor ne poate ajuta in acele momente, cand fie uitam sa mai privim in Sus, fie acele hatisuri ne-au facut sa uitam de candela noastra, pe care Dumnezeu a pus-o in fiecare dintre noi.

Cand oamenii-lumina ne ating  ne reintoarcem pe drumul sufletului si reaprindem candelele inimilor noastre.  Redevenim  ceea ce eram la inceputuri: lumina si credinta.

Sufletul e candela noastra plina de nireasma iubirii.. Cum o tinem mereu aprinsa? Daruind si crezand, indiferent de cate hatisuri vom da, gandind si traind frumos.

Imi doresc sa putem fi lumina  credintei, daruirii pentru cei de langa noi, care poate,acum sunt tristi si nu isi mai gasesc cerul instelat si zambetele pierdute inainte de a fi inflorit.

E simplu sa zambim, sa ajutam, sa daruim o farima din noi. Vom lumina chipul cuiva iar candela din sufletele noastre va fi si mai puternica.