Rânduri de Romanie

„Dragilor, va imbratisez!

Ce mai faceti? Sunteti bine?

Eu sunt bine. Mai lacrimez din cand in cand de dor… si oftez.

Acum e mai multa liniste pe uliti. Nu mai e zumzet ca atunci cand erati Acasa. Sunt din ce in ce mai putini pasi care alearga pe aici.

Am incercat sa va tin aproape. Dar nu am reusit. Ati plecat departe.  Desi imi e greu, va inteleg..Ati vrut sa va fie bine..mai bine.

Va inteleg. Va rog doar sa nu uitati de cuvintul dor. Si de cuvinte sfinte   si oameni ce v-au vegheat mereu: mama si tata.

Oftez si pentru voi dragi mei cei care ati ramas.. va simt fiecare nemultumire, infrangere sau victorie.

Dragi copii ai mei,eu traiesc cu voi,prin voi. Cresc cu voi. Sa fiti bine!Sa va regasiti drumul si niciodata sa nu va ascundeti sufletul.. Fiti mandri de cine sunteti si uniti, dincolo de tot si toate.
Construiti-va destinul frumos. Copiilor vostri sa le spuneti unde le sunt radacinile. Plamaditi frumos!

La multi ani!

Eu voi fi mereu aici! Va astept cu drag.

Semmeaza cu sufletul plin de drag si dor,

Romania dodoloata.

 

 

Dialog

Ma intrebi pe unde mi-e colindul,

Pe unde imi canta sufletul?
La Bethlem, la Nazaret sau la gorun?

Colindul mi-e departe pe taramul lui a fost odat’

Aduna in el cuvant de om cu suflet curat

Rugaciune soptita in aer alb

„Doamne sezi alaturi de noi

Si ne binecuvinteaza.”

Sufletul il canta in raze de luna

Spre tine, voi si noi cei ce ne-am ratacit in e si nu in va fi.

Se aude oare?

Imi fug cuvintele.

Imi fug cuvintele. Se ascund in falduri de ganduri ferecate undeva in spatele trairilor. Nu vor sa se aseze in linistea foii albe. Se tem sa isi elibereze freamatul, sa nu tulbure prea adanc sufletul.

Au adunat bucurii si tristeti, furtuni si poate deznadejdi. Le-au ascuns. Si au lasat usa deschisa doar inspre ungherul sperantei. Stiu ca e greu, ca sunt momente in care sufletul ar inchide tumultul lumii ca sa isi poata scutura tot praful si zgura.

Imi fug cuvintele… Dar le astept, sa se azese curate, cu faclia binelui aprinsa.

Doar pareri

Azi alerg dupa senin. Ii cer Cerului in imprumut picuri de lumina, calm si bine pe care sa ii reverse asupra tuturor.  Avem nevoie.

Am impresia ca ne chinuim sa respiram. Ne sufoca tot griul ce se imprastie in lume ca o ceata care ne acapareaza.

Ne pierdem de noi, de El, de toti. Am uitat sa ne bucuram. Parca e mai simplu sa inveti a conjuga totul la „eu” nu „noi”. Ne ascundem trairi, sentimente.

Nu mai gasim puterea nici sa fim celorlalti, nici sa ne fim. Suntem obositi.

Cer Cerului ploaie cu picuri de liniste si lumina, revarsare de bine.

Risipire, regasire

Stau si privesc in jur. Acum toamna e ca o indragostita care  lumineaza totul in jur cu bucuria ei. Coloreaza vioi totul. Ne daruieste si frumuseti de asfintit.  Ba a mai inflorit pe alocuri si liliacul.  E misiva ei de dragoste pentru sufletele noastre. E motiv de zambet.

Si totusi, nu e deajuns. Parca nu mai avem timp sau putere sa ne bucuram, sa vedem, sa imbratisam. Poate ne-am daruit prea mult vreodata, ne-am farmitat sufletele. Acum ne ascundem in noi ca sa ne putem renaste.

Ne asezam,undeva, pe malul stang al sufletului si ne strangem farimele sufletului..asa ca in copilarie cand nu voiam sa pierdem vreo farima din fursecurile cu gust de iubire. Am vrea sa pastram undeva intr-o sticla inchise bine acele momente de calm,in care viata ne era atat de linistita ca apa unui lac. Acum insa ne e o mare agitata. Atat de agitata incat ne pierdem si ne farmitam, nemaiputand fi cu adevarat noi.

Atunci, ne asezam pe malul inimii cu ochii spre cer si adunam faramele de suflet. Ne  strabat fiori de gand-amintire si  facem o promisiune: Nu ne vom mai pierde. Ne vom agata de amintiri, de cuvant, de atingeri si vom fi. Atat. Fara a ne complica. Fara a ne risipi, caci din atata risipire e greu sa ne mai regasim cu adevarat.

Ne asezam pe malul stang al sufletului cu fereastra unui gand larg deschisa spre maine. Ne tinem sufletul in mana si strangem de departe alte farame ramase undeva pe o geana de timp stiind ca maine va fi si mai bine.

Ne regasim cu fiecare secunda in care ingaduim sa primim. Fara intrebari si indoieli.

 

 

 

 

Zi de toamna

Ziua de toamna strecoara in cana vietii si o raza de soare. E semn ca dupa nori e intotdeauna un  curcubeu.

In multe clipe poate vrem sa ne ascundem in timpul furtunii in fata unui semineu si sa ascultam o poveste cu va fi bine. Si sa credem asta chiar daca simtim cum sufletul tremura sub greutatea incercarilor ca frunzele unui gorun aflat in bataia vantului.

Speram sa ne acoperim inima cu un pled de vesti bune si de visuri ce vor fi puse cu grija intre coperti pe care vom scrie cu litere venite din indepartare: „Relitatea de maine,”deschizand astfel usa viitorului

Ne ingaduim sa ne eliberam si sa lucram ca Oameni. Sa speram chiar si intr-o lume aparent egoista,chiar cinica.

Imaginatia devine libera in aceasta zi de toamna in care miroase a castane coapte si a speranta.

Haideti sa ne lasam deschise  inima si mintea si vom reusi sa primim ce ne e daruit, fara scepticism, doar cu bucurie.

M-am lasat prinsa in jocul cuvintelor jocul cuvintelor. Sper sa va placa.

 

 

 

Toamna

As invita toamna la o cana de ceai fierbinte. Sa o mai incalzesc putin. E rece, gri si imi pare trista. Cerul ei revarsa picuri de ploaie, ca si cum ar scutura fiecare tristete adunata de pe sufletele oamenilor. I-as pune in ceai un strop de dulce aromat cu iubire si i-as face un colier cu zambete si ganduri pictate de soare. Sa il poarte atunci cand ii va ploua pe aripi si sa fie blanda. Sa ne zambeasca cu raze de soare si sa ne dea speranta.

I-as spune ca oamenii, desi sunt grabiti si parca fiecare are o fortareata a lui, oamenii mai viseaza. Isi strang visele in buzunarul stang unde pulseaza ritmic locul in care „a fi”  isi are casa si rostul. De acolo le lasa sa zboare. Se uita la cer si spera sa le poarte vantul spre implinire.

I-as spunei toamnei, atunci cand e rece si gri, sa asculte fiecare poveste pe care cineva a soptit-o cuiva drag iar frunzele  ce cad lin pe pamant au ascuns-o in fosnetul lor.

Fii blanda, toamna! Fii senina!