Palatul parasit si regasit

Fiecare om are un palat al lui. Nu e ca cel din povesti cu  turle inalte si arhitectura aparte.  E mai special ascuns pe un domeniu in care doar el poate intra. Se mai intampla sa mai deschida cate o fereastra pentru prietenii si sa se aseze la o poveste cu ei. Sau poate cu un gand ratacit care isi cauta rostul. Daca e ascultat poate deveni intemeietorul a ceva frumos.  In zilele de azi aceste momente sunt din ce in ce mai rare. De fapt si omul isi uita palatul si il lasa sa fie napadit de griji, trairi si imperative ale clipei, lasand loc unui  haos ce va atrage dupa sine  vid interior.

Atunci palatul devine tacut si cu aer  parasit. Oamenii uita sa mai simta frumosul. Sunt ajutati sa o faca cu fiecare moment in care are loc abdicarea de la fericirea perpetua pentru ceva proviziriu venit dintr-o asa zisa modernizare. Constructia noastra interiora, constiinta,  cea cu care venim plini de vigoare in aceasta viata, insa ne poate readuce inapoi spre palatul nostru interior  pe care uneori il parasim. acolo unde Binele e frate cu empatia si Iubirea e patroana fiecarei celule.  Caci omul asta ar trebui sa fie: „Un simbol al iubirii „

O noapte a regasirii.

Cat de fascinant poate fi cerul instelat, mai ales intr-o noapte de vara, cand ai impresia, privindu-l ca universul isi arata toata  maretia lui” se gandi  Anca, in  timp ce privea spectacolul celest cu o ceasca in care aburea ceaiul cu iz de Rai.

II placea sa urmareasca cate o stea cazatoare care brazda oglinda noptii. De multe ori, copil fiind, ii spunea bunicii ca stelele ii vorbeau. Acum, aducandu-si aminte, zambea melancolic. Cat de simplu era totul, atunci. Si totusi, simti si acum cum sufletul ei se umplea de sentimente uitate de mult, de calm si de o  bucurie pe care nu o mai traise de ani buni. Tumultul vietii de adult o duse pe  un cu totul alt drum, in care a privi spre cer era un lux.

Aici, in satul  bunicii, totul avea alt ritm si alt fel de a fi.  A fi, a trai frumos, a respecta, acestea faceau un om  stilat, nu felul in care arata.

Undeva, in departare, auzi un ras de copil si zambi aducandu-si aminte de giumbuslucurile copilariei, dandu-si seama  cat de mult ii lipsea aceasta tihna a lui a fi.    Se bucura ca o ascultase pe bunica si fugise pentru cateva zile departe de lumea dezlantuita.

Oamenii de acolo, nu aveau in vocabular cuvantul stresat.  Auzisera de stres, dar nu il acceptau. Era cel mult osteneala sau agitatie.

De multe ori o surprindea zambind intelept si ingaduitor cand o auzea vorbind de cotidianul vietii si cat de solicitant e.

Azi de dimineata, bunica ii spusese  ca stresul e trait mai mult la oras unde totul se desfasoara intr-un ritm ametitor. Acolo, orgoliile se ciocnesc atat de puternic, incat nu se mai aude iubirea.

In timp ce sorbea o gura de ceai si se lasa cuprinsa de linistea noptii isi adusese aminte, ca tot in dimineata aceea, bunica i-a  luat mana in mana ei calda si aspra in acelasi timp si o intreba daca a privit  cu adevarat la ce o inconjoara. I-a raspuns ca o va face cand timpul si munca ii vor permite. Atunci vocea bunicii se intrista si o auzea cum soptea ca pentru cineva invizibil:”  Daca si Tu te-ai fi sustras de la a ne fi, spunandu-ne ca nu ai timp, unde eram acum?”

De abia  la ceas de seara   a realizat cu adevarat ce femeie complexa era bunica sa. Era puternica, independenta, dar mereu cu sufetul si mintea ancorate in intelepciunea ancenstrala, intr-o interactiune  permanenta cu Tatal.

In  linistea noptii, auzi glasul bunicii care se ruga. Era atata iubire, daruire si smerenie in vocea ei, incat  Anca simtea ca acolo, in casa cu pereti albi,  salasuia pentru o secunda insusi Dumnezeu. Ridica ochii spre Cer si din suflet pe buzele ei infloreau cuvinte -ruga, ca in anii in care era copil. Simtea ca se regasise, ca se reintoarsese  acasa.

„Acesta e cotidianul meu”, ii spuse bunica  dupa ce isi termina rugaciunea si o binecuvanta zambind, asa cum facea in copilarie.

Acesta este raspunsul meu la provocarea celor 12 cuvinte lansata de Eddie

12 cuvinte

 

E o zi de aprilie ce te imbie la a te lasa prins intr-o imbratisare a naturii. Totul e ca un concert cu valente celeste ce ne e picurat nota cu nota in inmi si lasat sa ne mangaie, sa ne reconecteze cu acea parte din noi pe care avem tendita de o uita.

Undeva, printre un sir de pietre,  ca  intr-un un tablou pictat de un penel intelept, sta solitara o narcisa, care are in ea raze de soare si parfum de inceput. E  acolo in fiecare primavara. Cu incapatanare, ca si cum are de transmis ceva. „In staruinta sta totul. Staruie in tot ceea ce faci si lasa-te in grija celui de Sus”

Orice obstacol poate fi vazut ca o element  catre desavarsirea noastra.  Ne mai oprim cate un moment intr-o statie a Sperantei in care ne punem dorintele din teaca sufletului la adapost sub albul gandului bun.  E o statie in care nu exista cheltuiala, doar banuti transformati in visuri.   Ne jucam putin cu banutii -visuri pe care ii aruncam in sus pe coama unui nor mai rapid decat masina gandurilor noastre, rugandu-l sa le duca in siguranta la destinatie, cu atentie caci sunt nascute din farame de suflet sensibile.Apoi, plecam fredonand primavara din sufletele noastre si creionand in gand alti banuti-visuri.

Aceste ganduri au fost scrise pentru Jocul celor 12 cuvinte. Pentru alte texte mai inspirate, va invit sa vizitati tabelul gazduit de Eddie.

 

 

Candele

Noaptea e mai vie ca oricand. E infiorata de Minunea Invierii. Sufletul tresalta si el. E eliberat de povara pacatului si a abandonarii dreptatii.
Iubirea jertfelnica il impaca cu Dumnezeu si cu el insusi. Caci sufletul poarta in el durerea parasirii Raiului, a abandonarii Caii.
Acum, cand pe buzele noastre prinde viata cantul Invierii, ne recladim farama cu farama si ne curatam sufletele de trairi sufocante si reaprinzand candelele cu mirul Iubirii.
Privesc cerul cu sufletul in rugaciune si smerenie, cerand iertare pentru lacrimile Lui si multumind pentru Iubire si Daruire.
Reasez Lumina in gand si suflet si va urez sa aveti sufletele candele ale Iubirii Divine.

Cuvinte-gand si dorinta

Undeva in lume e cerul instelat si cineva  priveste stelele punandu-si la adapost o dorinta sau un gand, poate ascuzand in ele o lacrima tainuita, cautand un mic zambet ratacit pe o carare a vietii. Altcineva isi cauta steaua care sa il ghideze cu lumina ei pe drumul catre ce va fi sa fie.

La noi e soare si totul e iniundat de lumina.  Si totusi sunt momemente in care ne ratacim. Ne pierdem cararea si pasim nesiguri printre hatisuri de aici si acum sufocante.

Atunci intalnim oameni-lumina. Oameni care isi lasa lumina sufletului creat de Dumnezeu sa fie vazuta. Lumina credintei lor ne poate ajuta in acele momente, cand fie uitam sa mai privim in Sus, fie acele hatisuri ne-au facut sa uitam de candela noastra, pe care Dumnezeu a pus-o in fiecare dintre noi.

Cand oamenii-lumina ne ating  ne reintoarcem pe drumul sufletului si reaprindem candelele inimilor noastre.  Redevenim  ceea ce eram la inceputuri: lumina si credinta.

Sufletul e candela noastra plina de nireasma iubirii.. Cum o tinem mereu aprinsa? Daruind si crezand, indiferent de cate hatisuri vom da, gandind si traind frumos.

Imi doresc sa putem fi lumina  credintei, daruirii pentru cei de langa noi, care poate,acum sunt tristi si nu isi mai gasesc cerul instelat si zambetele pierdute inainte de a fi inflorit.

E simplu sa zambim, sa ajutam, sa daruim o farima din noi. Vom lumina chipul cuiva iar candela din sufletele noastre va fi si mai puternica.

Poveste fara nume

Noaptea se retrage tacuta lasand locul zilei care saluta voioasa pamantul si trece vesela pe la geamurile caselor. Soarele zaboveste un pic mai mult la geamurile casei lui Mihail. Stia ca el e mai lenes.

La un moment dat, Mihail deschide ochii si asculta in jur. E liniste! Cat iubeste el linistea asta! E cea mai buna prietena a lui. Nu il raneste si nu il dezamageste niciodata. Il asteapta mereu si e neschimbata. E neperturbata. Il lasa sa fie cum vrea.

Se ridica din pat si priveste pe geam. Strada e inca scufundata in linistea specifica diminetilor de Duminica.

Dupa ce mai imbratiseza o data cu sufletul acea liniste se pregateste sa iasa la o plimbare. Parca sufletul si gandurile se ingemaneaza intr-o traire molcoma, dar care totusi il indeamna sa iasa cat mai repede din casa. Nici nu se mai opreste in fata oglinzii pentru a-si verifica tinuta, ci iese grabit pe usa.

Pasii il poarta spre plaja. E ca si cum o forta necunoscuta il ghideaza.

„Ce caut eu pe plaja? Nu am mai fost aici de cand… NU, nu vreau sa imi aduc aminte! Mai bine ma intorc inapoi.”

In timp ce aceste ganduri, dileme, trairi incepeau sa puna stapanire pe el, un zmeu mic ca dimensiuni cazu exact in fata lui. Il privi, la inceput absent, mai apoi curios. Avea un desen aparte. Era o jumatate de inima, pe care era scris ceva. Nu apuca sa vada ce, ca vantul se hotari sa ridice jumatatea de inima, langa un nor pufos ce parca era o alta jumatate de inima. Parea ca se asteptau sa faca un dans in adierea vantului.

Deodata zareste undeva pe tarmul marii un copil ce il privea cu niste ochii ce ii dau impresia ca au furat din albastrul cerului in zi de vara. Se indreapta spre el, cu gandul sa il intrebe daca zmeul e al lui. Cand se apropie copilul ii zambeste si il saluta politicos:

– E al tau zmeul?

– Nu, mi-a fost imprumutat de un prieten. Sper ca nu v-am deranjat.

– Nu. M-a frapat forma lui.

– Stiti, prietenul meu imi spune mereu ca zmeul asta e special.

– De ce?

– Pentru ca ajunge mereu la oamenii a caror inimii au rani nespuse si nestiute.

– Eh, in cazul meu a gresit tinta. Inima mea e ok.

Copilul se uita cu ochii lui varateci la el si ii cauta privirea. I-o intalneste si zambeste ca si cum ar fi detinut ceva numai de el stiut.

– Ochii spun altceva. Ei nu mint. De fapt, v-am observat de cand ati intrat pe plaja si ati privit marea. Ochii dumneavoastra spun ca va e teama.

– De ce anume, mi-ar fi teama?

– Sa traiti. Sa iubiti. Sa daruiti. Sa va daruiti. Si inima vrea asta.

– Cum adica, vrea asta?

– Off, de ce oamenii mari sunt asa de complicati. Da! Inima are si ea nevoie de iubire ca sa fie bine. De fapt sufletul. Noi, oamenii ar trebui sa fim doar asta: iubire. Sa lasam stropii din suflet sa se inmulteasca si sa binecuvinteze pe cei din jur. Precum o fac stropii de ploaie.

Si totusi, oamenii mari par ca fug de iubire! Asa ca Dumneavoastra.

Mihail il priveste inlemnit. Vrea sa spuna ceva, dar nu poate. Parca toate cuvintele fug departe de el.

– Cine esti? De unde vii? Cum te numesti? A reusit totusi sa il intrebe.

– Sunt doar un copil, nimic mai mult. Ma numesc Gabriel. Vin de pe strada Fericirii. Ma scuzati, acum trebuie sa plec! Imi cer iertare ca v-am suparat. Are dreptate mama, vorbesc cam mult si sunt prea sincer. Nu trebuie sa spun tot ce imi trece prin minte.

Mihail tace. Cuvintele inca nu vor sa il ajute. Il priveste pe Gabriel indepartandu-se. Sufletul lui e parca, dintr-o data rupt in mii de foraje. Ca un puzzle. Pleaca si el buimacit de toata intamplarea catre casa. Tot ce isi doreste e sa se intoarca in linistea lui draga.

Ajuns acasa, incearca sa se lase imbratisat de liniste, dar glasul lui Gabriel ii rasuna in minte. Cuvintele lui, au ramas la fel de vii. Parca sunt un ecou ce nu se stinge.

Seara, incepe sa puna stapanire pe strazi si case si linistea ei coboara din nou peste oras.

Mihail se lasa imbratisat de moliciunea serii de vara si aluneca intr-un somn pe care si-l dorea linistitor.

Zilele se scurg in acelasi ritm ca si pana acum, pana intr-o zi cand e trimis de seful sau sa duca un plic pe Strada Fericirii.

Strada era una veche ce avea bine intiparite urmele vremurilor de alta data. Casele, la fel de vechi, erau si ele martore tacute ale unui a fost odata. Peretii lor spuneau povestile de atunci. Mai scorojiti sau nu, purtau cu mandrie atingerea vremii. Ferestrele mari, la care stateau pline de farmec muscatele cauzatoare de tot felul, parca te priveau zambitoare. Exact asa cum zambeste o doamna cocheta, care are in suflet multe povesti vesele, de iubire sau triste cu parfum de a fost odata.

Odata intrat pe strada, Mihail simte farmecul acelei strazi. Astepta ca din moment in moment sa auda o flasneta cantand. Se opreste langa o ceainarie. Mirosul de prajiturelele de casa ii inunda sufletul. O bunicuta cu parul ca floarea de cires si un zambet cald il pofteste inauntru. Ezita pentru moment. Are un plic de livrat. Dar nu poate rezista mirosului de nuca caramelizata si fursecuri de vanilie. Glasul bunicutei il poarta inapoi in copilarie, la diminetile vacantelor de vara.

Cand intra in ceainarie il vede pe Gabriel. Deabia atunci, isi da seama ca aceasta este acea strada a Fericirii.

– Buna ziua, Domnule! il saluta timid Gabriel.

– Buna ziua, Gabriel. Spune-mi Mihail. Esti bine? Pari obosit.

– Sunt chiar foarte bine. Aveti dreptate, am obosit un pic. Dar e perfect totul.

Nici nu apuca sa il intreba ceva, ca il vede cum se ridica brusc de pe scaun si o tasneste afara. Priveste pe geamul ceainariei si il vede cum se apropie de un barbat ce parea a fi cam nesigur pe el si il sprijina ajutandu-l sa ajunga la ceainarie si cere repede un pahar de apa. Mihail credea ca era cineva cunoscut si se uita mirat la el cand il auzi intrebandu-l pe batran cum se numeste. Era buimaci. I se pare ca acolo, pe strada Fericirii, totul era altfel. Oamenii traiau in alt ritm si dupa valori pe care el le credea demult uitate. Sau cel putin asa credea el. Oamenii cu care avea el contact toata ziua nu se mai comportau asa.

Cazut pe ganduri, uita de plicul pe care trebuia sa il livreze. Isi aduse aminte, in momentul in care auzise glasul bunicutei intrebandu-l daca mai doreste ceva. Smuls din ganduri o intreba:

– Stiti cumva cum pot ajunge la aceasta adresa?

-Cel mai bine va poate ajuta Gabriel, ii raspunse rapid si pleca cu privirea innourata.

Mihail isi dadu seama ca recunoscuse ce inseamna acel plic. Se ridica de la masa si se indrepta catre bunicuta simpatica vrand sa plateasca. Auzi fara sa vrea inceputul unei conversatii. Ar fi vrut sa se retraga, dar ceva mai puternic decat el ii spunea sa ramana. O auzi spunand:

-Ma temeam de ziua aceasta. Cat a muncit Maria si totusi nu a reusit scape de datoria asta. Gabriel munceste si el, a trecut la seral ca sa poata sa o ajute, dar acum nu vor mai avea de ales. Vor trebui sa plece. Unde vor sta si ce vor face? Ma gandesc si la Ioana, cat va suferi cand Gabriel nu va mai reusi sa treaca pe la ea si sa-i mai arate lumea prin ochii lui. Stii cat de greu a inceput sa zambeasca si sa vrea sa iasa din casa, acum ma tem ca se va izola din nou. Nu inteleg cine poate sa lucreze in domeniul asta si sa nu se intereseze pe cine afecteaza! Uite, acum Gabriel are grija de un om batran caruia i s-a facut rau, fara sa il cunoasca… Copilul asta e o lectie vie de altruism, trebuie sa gasim o solutie! Voi incerca sa vorbesc cu domnul acela.

Mihail se indeparta de tejghea cu pasi nesiguri. In mana tinea plicul, dar i se pare ca duce cu el un bolovan, care ii apasa sufletul. Pentru prima data, ceva era altfel in el. Nu mai era o simpla slujba si atat. Acum cel caruia ii lasa plicul avea suflet si chip. Acum plicul acela era sentinta intr-un proces fara vinovati, iar el era calaul. Lasa plicul sa-i cada din maini si iesi afara din ceainarie buimacit.

Incepu sa se plimbe pe strada fara o tinta anume. De fapt, mintea lui il purta inapoi in perioada in care viata il lovise aproape la fel si il schimbase.

Isi aducea aminte si acum de acea dimineata in care parea ca cerul se unea cu pamantul. Era o atmosfera ciudata, chiar si pentru o zi de toamna pe o straduta saraca. Parca pierise toata veselia, iar chipul mamei era innourat in acele clipe. Plumburiul se picura pe nevazute in vocea ei, atunci cand l-a privit cu ochii  in care acum nu mai zambea soarele si i-a spus:

-Dragul meu, uneori in viata ne apar in cale provocari. Ca sa poata progresa omul, cateodata trebuie sa renunte la ce crede ca il face fericit si sa plece in alta parte. Acum e momentul sa facem si noi asta. Asa ca maine placam in alt oras. Nu stiu daca acolo au vreun liceu cu sectie de arte plastice, dar oricum stii ca noi nu am fost prea incantati de idee. Am vrea ceva mai de viitor pentru tine.

Simtea si acum revolta, dezamagirea. Atunci a disparut tot universul lui, asa cum il stia si nu neaparat din cauza ca visul lui isi pierduse atunci aripile, ci pentru ca trebuia sa se desparta de Maria, cea in ochii careia se revarsase cerul cu tot calmul lui. Alergase la ea, cu inima plina de trairi si hotarari ce pareau a incolti tot mai mult. Avea sa lupte pentru ea, trebuia sa lupte. Ajunsese la poarta casei ei si o vazu cu capul sprijinit de un tanar pe care el nu il cunostea, dar fata de care ea parea mai mult decat familiara. Isi daduse seama, ca oamenii pe care ii credea perfecti, erau la fel de imperfect ca toti ceilalti si ca nu exista cuvantul incredere. Nu cu adevarat. Era ceva inventat de oamenii. Asa ziceau maturii. Exista doar dezamagirea.

In ziua aceea, plumburiul sa i se aseze in suflet si hotari sa nu mai lase nimeni sa il amageasca. A inchis poarta sufletului catre lume.

Isi dadea seama cat de mult a pierdut, acum, vazand oamenii de pe strada Fericirii. De fapt, nu inchisese usa lumii, ci lui. Se pierduse, se indepartase de sufletul lui.

In timp ce gandul il purta pe strazi ale timpului ce parea a fi uitat demult, auzi o voce care i se adresa blanda si tremuranda.

– Ma scuzati! Nu am vrut sa va lovesc cu bastonul. Am vrut doar sa trec. Nu stiam ca e cineva aici.

Se uita la ea si in jur ca un om trezit dintr-un vis. Isi dadu seama ca statea in fata unei porti si bloca iesirea domnisoare. Nici nu isi daduse seama cum sau cand ajunsese acolo. Stanjenit de situatie dar ravasit de amintiri si revelatii, spuse aproape imperceptibil:

– Ma scuzati! Nu mi-am dat seama.

Fata ii raspunse cu un zambet in glas:

– Nu e nicio problema. Nu aveati de unde sa stiti ca voi iesi acum pe poarta. Sunteti nou venit pe strada noastra asa-i? Eu ma numesc Ioana.

Mihail, o privea mirat si se intreba in sinea lui de unde stia ca nu e un vecin de pe strada, daca nu vedea.

– Eu sunt Mihail. Ii raspunse uimit si oarecum socat ca soarta il adusese chiar in fata ei.

Parca citindu-i gandurile, Ioana ii spuse cu acelasi glas care avea un zambet in el:

– Nimeni, pe aici, nu se adreseaza asa cum ati facut-o dumneavoastra.  Asa am stiut ca nu sunteti de pe aici. Suntem o familie si ni se pare ca ridicam ziduri inutile intre noi daca devenim prea formali. Omul isi ridica ziduri doar daca se teme de ceva. Asa spune Gabriel, prietenul meu. Si are dreptate. Asa am facut si eu, de teama sa nu sufar. Pana intr-o zi, cand mi-a batut la usa si mi-a zis ca timpul sa ma bucur de ceea ce Dumnezeu a creat special pentru mine. Oricat am vociferat eu, nu s-a lasat pana nu m-a convins. Ma scuzati, am un obicei prost, vorbesc mult.

– Aveti un prieten intelept.,ii raspunse Mihail.

– Nu doar intelept, ci si foarte altruist. Stiti, cred ca in el Dumnezeu a pus multa pasare fata de cei de langa el. Poate pentru ca asa a fost crescut de mama lui, sau poate ca asa simte el Eu ii zic inger cu chip de om. Nu il auzi odata sa zica nu cuiva sau sa gaseasca ceva rau in cineva. Cred ca daca ar trebui sa plece, strada asta si-ar pierde farmecul.

Dupa ce a rostit ultima fraza, vocea Ioanei a devenit ca o zi de toamna.

Auzind-o, Mihail stia ce are de facut. Se intoarse la ceainarie aproape fugind. Plicul zacea tot acolo. Nimeni nu se apropiase de el. Il lua si il deschise. Stia ca nu e etic, dar nu ii pasa. Oricum drumul lui era altul decat cel de pana acum.

Se uita la suma datorata, cauta repede un telefon. Suna la banca si ceru un transfer in contul datoriei familiei lui Gabriel. Nu putea sta indiferent. Nu trebuia ca un alt destin sa fie schimbat din cauza lacomiei unora si a deciziilor luate fara a clipi.

Doamna cu parul nins il privea zambind, iar el ii murmura usor ceea ce acum sufletul lui ii spunea, parca de undeva din copilarie:”Nu zabovi a face bine celui ce are nevoie, cand ai putinta sa il ajuti”.

In ziua aceea se intoarse acasa si pentru prima data simti ca locul lui nu mai era acolo. Se hotarase ca isi va cumpara o casa pe strada fericirii, acolo unde inimile sunt farame din Rai si sa dea aripi viselor sale si ale celor din jur.  Se hotarase sa nu ii mai fie frica sa iubeasca.

Daca aveti o sugestie pentru titlul acestui text, va rog sa imi spuneti.

Oameni, nu umbre

Zi de zi timpul se scurge intr-un ticait molcom. Ne jucam rolul bine stabilit tacticosi. Doar ca uneori intram intr-o rutina care ne ablatizeaza poate atentia sau sensibilitatea. Traim intr-o rutina ce devine universul nostru. Ce avem si cum ne desfasuram existenta devine normalitate. Dar uitam ca e doar normalitatea universului nostru stramt in care ne invartim atat de siguri si cateodata robotizati.

Trecem unii pe langa ceilalti pe strada,fara a ne mai privi sau a ne mai uita in jur. Nu mai vedem oamenii care au nevoie de ajutor. Pentru ca ei tac, isi duc demn dizabilitatea fara face zgomot.  Nu cer decat sa fie tratati cu normailtate si demnitate. Sufletele lor, desi ingreunate poate de boala si aflate in incatusarea unui trup special, sunt luminoase si cauta in fiecare om pe care il vad bunatatea.

Ofera, poate fara sa primeasca inapoi, un zambet. Pentru ca stiu ca un zambet poate lumina viata cuiva.

Si totusi, sunt zile in care, apare cate o stire care loveste la fel de dur, prin realismul ei ca  o palma puternica. E ireal si dureros sa vezi cum un om cu o dizabilitate fizica, desi isi poate manevra singur scaunul rulant, asigurandu-si asa o oarecare doza de libertate, e tratat ca o umbra sau poate mai rau, atunci cand vrea sa foloseasca un autobuz prevazut cu o rampa speciala.

Umbra o constientizam, dar oare constientizam ce inseamna pentru cineva cu dizabilitate sa doreasca sa isi traiasca viata normal si sa nu poata, sa ii se refuze acea doza de independenta , atat de necesara pentru a simti ca traiesc frumos, normal?

Vazand stirea m-am reintors inapoi in timp, prin anii 90, cand in orasul nostru s-a facut un mini reportaj despre inaccesibilitate. Eram in aceeasi postura de om, care in momentul in care voia sa ajunga undeva, vedea ca nu poate si trebuia sa renunte la a fii independent  sau a accepta independenta pe portiuni. Oare ne-am intors in timp? Trist..

As vrea sa nu uitam ca toti suntem oameni, nu umbre. Cu totii avem visuri, aspiratii si  e normal sa vrem sa ne simtii vii cu tot cu imperfectiunea noastra.