5 ani.

Intr-un 1 martie senin cu miros de primavara, cuvintele ce imi salasluiau in inima si minte au primit  cu ajutor de la Adriana,cea care cu drag ii spun  margarit,  un loc in care 5-ani-1297sa se reverse in cascada sau sa fie poate un balsam pentru suflet.

Cand un ceas ticaia imperturbabil si seara cobora ele se adunau la tesut. Si teseau cu rabdare ganduri, povesti.  Unele mai bune, altele mai stangace. Cand un gand se ivea parca nedumerit in sezatoarea lor, il imbracau in straie de speranta si lumina. Asa primenit il asezau in tesatura lor  cu farame de suflet .Nu lasau niciunul fara voce si nici sa devina risipitor. Tesatura lor o scufundau in iubire, mult slb  si zambet.  Apoi, o intindeau in soarele din luminisul lor dinspre  al meu suflet catre sufletele voastre. Asa au tesut pagini din cartea sufletului meu. Si inca o fac. Si cu voia Celui de Sus o vor mai face. Caci pagini mai sunt in acest loc de suflet pt suflet.

O primavara de poveste va doresc si multumesc!

Reclame

Poveste despre un zambet

Elisei se plimba impreuna cu pisica La  in crangul din fata casei, privind din cand in cand spre „palatul”lor. Palatul era, de fapt, o casuta simpla, ce parea desprinsa din povesti, mai ales iarna. Cand te uitai la ea, aveai impresia ca iti povesteste ceva. Ca te cheama la 26105401_10215707410221219_1183027676_nea sa te incalzesti.   Era inconjurata de brazii-ingeri,asa ii numea Elisei, care erau acolo ca sa ii apere. Doar asta fac ingerii nu? Cand ningea, cine trecea pe acolo, spunea ca a gasit un crampei de Rai.

Acum, Elisei, se aseza langa un inger, acoperit de zapada si il privi serios.

-Se apropie Craciunul sopti el. Tare as vrea sa fie cu noi si zambetul, adica Doru.

Pisica La se lipi de el, cautand un pic de caldura.

„Noi, pisicile,nu prea suntem prietene cu iarna.  Doar atunci cand ninge si ne putem juca cu fulgii de nea. Sunt niste parteneri de joaca pe cinste si multi. Nu ai cum sa te plictisesti. Dar in rest, de ce nu prefera caldura, puiul de om nu pricep „se gandi La in timp ce se cuibarea in bratele lui.

La un moment dat a ridicat ochisorii ei albastri catre chipul puiului de om si vazu cum fata lui, de obicei zambitoare, acum era trista. Elisei era un copil cu ochii ca marea linistita. Mama ii spunea mereu ca Dumnezeu a luat un strop din albastru verzui al marii si l-a pus in privirea lui.

La , pisicuta inteleapta , ce parea ca e una cu zapada,ofta adanc, privindu-l.

Stia povestea zambetului mamei, care intr-o zi a disparut din universul lor.

Intr-o zi de Craciun familia lor s-a zdruncinat. Casuta lor calma si calda era zguduita de reprosuri, de cuvinte ultimatum si totul culmina cu usa de la intrare tremurand de la puterea cu  care a fost inchisa.  Atunci zambetul a disparut. Privirea mamei era la fel de calda  dar lumina din ea deveni pala. Inca mai simtea caldura lacrimilor mamei, cand Doru a plecat.

-La, auzi pisica,plecam.

„In sfarsit intram la caldura, mieuna La. Ma voi tolani in fata sobei si voi asculta cum mama va citi din Cartea Iubirii.”

Dar cand il urma pe Elisei, observa ca acesta ocoli cei sapte brazi si iesi in drumul ce ducea spre oras.

Mieuna cu putere ca sa ii atraga atentia. Sigur nu era atent la drum.

Il auzi spunandu-i:

-La, nu mergem acasa. Plecam sa cautam zambetul. Nu doar pentru noi, ci si pentru ceilalti.

„Acum? Dar vara de ce nu se poate?  Sau vrei sa imi inghete mustatile? ” mustaci pisica in gand.

-Hai ca nu patim nimic. Ne intoarcem repede. Doar Doru nu poate fi asa departe. Uite am poza lui si pare ca locuieste in oras. Sigur il gasim.

„Puiule de om drag, tu crezi ca orasul e cat poiana cu brazi… de ai sti tu cat e de mare.”

-Daca te mai codesti mult, plec singur si te las aici.

– Hmmm, mai ca m-as intoarce, dar zau daca pot sa te las singur. Deh, sunt o semtimentala. …si trebuie sa te apere cineva pe drum..

Asa au plecat cei doi la drum. Elisei  cantand un colind, iar La mieunand.

Seara se cobora usor si Elisei incepea sa simta tot mai mult aerul rece al iernii.  Privi cerul, pe care apareau una cate una stelele. Miliarde de faruri calauzitoare.

„Poate ca e cate una pentru fiecare om de pe planeta asta mare,” se gandi Elisei.

„Poate e cate una si pentru fiecare pisica” se gandi si La.

Se pare ca pisicuta noastra era una mai speciala. Simtea gandurile oamenilor. Si le intelegea.

In timp ce se indreptau spre oras, Elisei vazu un patinoar mare in marginea unei paduri de brazi.Bradut

O zbugi intr-acolo, razand si strigand cat putea de tare:

-Uraaa. Faceti loc, vine Campionul!!

La incerca sa il opreasca, mieunand si punandu-se in fata lui, dar nu reusi.

Elisei descoperi doua perechi de patine la marginea patinoarului. Ramase uimit. Privi in jur, cautand sa vada daca era cineva acolo.

Nu era nimeni. Langa patine era un bilet: „Copilaria trebuie traita. Nu conteaza de esti mare sau mic, trecatorule! Bucura-te. Pune patinele astea la treaba. Lasa-te pentru cateva minute purtat de ele. ”

Desi in mintea lui erau o multime de intrebari: „Cine a pus patinele acolo?, De ce? Oare mama ce ar zice?,”totusi Elisei isi pusese patinele.

O lua pe La in brate si se avanta pe patinoar. Radea si era cu adevarat bucuros. Ceea ce nu pot spune despre La. Ametise de la atatea piruete si zig zaguri. Mieuna si se agata de haina lui .

Dar, dupa un timp, incepuse sa ii placa. Ba chiar o zbughi din bratele baiatului si ateriza direct pe gheata.  La inceput se cam potmoli, dadu cu nasucul ei cel roz de gheata.

„-Brr, ce rece e.  Dar ce senzatie frumoasa.  Faceti cunostinta cu pisica patinatoare.”

Se lua la intrecere cu baiatul balai.

La un moment dat, Elisei imbujorat se opri si privi cerul. Luna mare si dodoloata parea boy-with-a-cat-blanka-kucejovaca vegheaza lumea. Langa ea era o stea care stralucea cu putere.  Era Steaua Nordului.

Un gand ii rasari in minte:”Orasul e in Nord. Daca urmaresc steaua, voi ajunge.”

Isi dadu patinele jos din picoare, le curata, asa il invatase mama, sa lase lucrurile curate, scoase din rucsacelul lui un pix si scrise pe biletul pe care il gasise langa patine:”Multumesc pentru un vis implinit”

Apoi,o lua pe La inapoi in brate si pleca catre orasul lui Doru. Trebuia sa il gaseasca, in seara asta cat mai repede. Mai erau doar cateva ore pana cand mama se intorcea de la munca. Zilele acestea muncea mai mult. Asa era de sarbatori. Si tati muncea la fel.  Ii spuneau ca sunt ajutorii celui care daruieste. Ca sunt oameni la care trebuie sa mearga. Sa ii ajute sa fie mai bine si sa zambeasca.

Asa voia sa faca si el. Asa ca porni si mai hotarat spre oras.

Cand a ajuns, tinea  poza strans  in mana  si se uita la fiecare casa. La,pisicuta lui draga,il urma  fiind si ea foarte atenta la tot.

Deodata pisicuta mieuna. Se oprise in fata unei case ce semana cu cea din poza trimisa acum ceva ani de Doru.

Elisei se uita si el atent si a vrut sa sune la usa, cand auzi un oftat langa el.

Se uita in jur si vazu o fetita ce o luase  pe La in brate, o mangaia si ofta.

– De ce oftezi asa?

-Mi-e frig …

-De ce nu mergi acasa?

-Nu am unde.  Nu sunt de aici. Am venit sa caut zambetul. Aici, imi spuneau oamenii ca se indeplinesc dorinte.

-Si tu cauti zambetul? Pentru cine? o intreba Elisei in timp ce scoase din rucsacelul lui o geaca si o pereche de manusi pe care i le dadu fetei.

-Pentru ai mei si toti oamenii. Se pare ca au atata nevoie.

Se privira in tacere, in timp ce La cu ochisorii ei albastri se uita la toate acele luminite care pareau stelute venite din cer pe pamant.

„Poate asa se indeplinesc dorintele” se gandi La.

Deodata vazu ca langa acea casa era un fel de magazin. Ii impinse mana lui Elisei cu boticul ei rece, ca sa il faca atent. „Pui de om acolo e mai cald. De ce sa stam noi in frig?”.

Elisei privi la ea si vazu incontro se uita ea si intelesese.

-Hai sa mergem acolo. E mai cald si poate stie cineva unde gasim ceea ce cautam.Aaa,eu sunt Elisei.

-Maria,sopti fata.

Intrara in magazin.  Ii invalui caldura, mirosul de ciocolata calda si cozonac proaspat scos din cuptor.

-Ho, ho, ho! Bine ati venit, dragi copii. Si tu, draga miti, ii intimpina un domn cu barba alba ca neaua si ochii blanzi.

-Bine v-am gasit, domnule. Putem sta putin aici sa ne incalzim? intreba fata timida.

-Bineinteles. Vreti o ciocolata calda?

-Da.

-Si un pahar de lapte cald, mustaci La in sinea ei.

Domnul se intorsese cu ciocolata calda si cozonac.  Le puse pe masa si se indrepta si spre La cu o farfurie maricica  plina cu lapte cald.

La se guduri pe langa el si primi si mangaieri. I se paru ca il auzea spunandu-i:”Le meriti. Ai fost cu el tot drumul. Esti o pisica pe cinste, La”

-Ce faceti voi, dragilor pe aici? ii intreba domnul in timp ce ei mancau cu pofta.

-Cautam zambete, raspunsera amandoi in cor.

Vazand ca nu primesc niciun raspuns, Elisei spuse:

-De fapt, eu il caut pe Doru, fratele meu. De cand a plecat, mama nu mai prea zambeste. Desi ii ajuta pe altii sa zambeasca.

-Iar eu, zise fata cu ochii caprui, caut un loc de munca pentru tata. De cand nu mai lucreaza,a cam disparut zambetul de la noi din casa.

In timp ce fata vorbea, in cafenea intra un tanar brunet cu ochii ca cerul.  Ce iti atragea atentia la el era ca ochii lui nu zambeau.

Elisei fredona in surdina versurile unui colind vechi. Era colindul favorit  al mamei.

Tanarul se apropie de el si il privi mirat. Incepu sa fredoneze si el .

Apoi il intreba pe micut, cu lacrimi in ochi,de unde stia colindul.

Elisei ridica privirea si il recunoscu pe Doru.

-Uraaa!  L-am gasit,striga el cu putere. E el, e Doru. De acum mama va zambi iar.

Doru il privea naucit.

-Sunt eu, Elisei.

-Tu???. Doamne cat ai crescut!

-Ei, domnule draga, timpul nu sta in loc, mieuna La in timp ce ii sari in brate.

-La?!!!Draga mea,La….

-De ce zici ca mama nu mai zambeste?

-De cand ai plecat niciunul dintre ai casei nu mai au zambetul complet. Nici tata, nici bunicii. Asa ca am venit sa te caut si sa te rog sa vii acasa de Craciun. Ce zici? Pun pariu ca si tie iti e dor!

-Da!Dar nu e asa de usor!

-Voi,oamenii mari. La voi totul e complicat. Stii, de ce? Pentru ca stati prea seriosi.

-Eu ma duc sa o ajut pe Maria sa gaseasca un zambet si pentru ai ei. Cand ma intorc mergem acasa. Sa ai grija de La, zise Elisei hotarat.

-Domnule, cat ne costa ciocolata?

-Nimic. Un zambet e pretul de azi, sopti propietarul cafenelei emotionat.

Copii ii zambira si  il imbratisara. In timp ce se indreptau spre usa, Doru ii striga:

-De ce are nevoie familia ta, Maria ?

-De un loc de munca,pentru tata, domnule.

-Uite, am nevoie de un sofer. Crezi ca ar fi ok?

-Cred ca da.

-Haideti sa mergem acasa, zise Doru.

Urcara, toti trei in masina si pornira la drum. Maria statea cam in aceeasi zona cu Elisei.

Inainte de a iesi din oras, Doru cumpara doi braduti si o multime de cadouri pentru familia lui si a Mariei.

Se oprira in fata casei Mariei si sunara la usa. Parintii Mariei iesira ingrijorati, dar inainte sa apuce sa o certe pe Maria ca a lipsit atat, Doru spuse:

-De Craciun e obligatoriu sa fie zambet. Asta am invatat azi. Asa ca, domnule de maine sunteti angajat la firma mea.

Ii intinse cartea de vizita, bradul si cadourile si se intoarse la masina cu sufletul zambind.

Urmatoare oprire era ACASA.

Mama inca nu era venita. De fapt ,nu era nimeni acasa.

„Ce bine, se gandi Elisei. Asa avem timp sa decoram bradul si sa fie surpriza totala”

Se apucara de treaba. Fiecare glob era pus la loc de cinste iar in varful bradului au pus un ingeras, simbol al vestii cele bune.

Luminitele erau si ele la locul lor. Toata casa zambea, cand familia intra pe usa.

Mama si tata se uitau nedumeriti in jur, cand vazura langa soba o silueta inalta.

Inimile lor incepusera sa bata mai repede,caci semana cu Doru.

De-abia soptit, mama il striga:

-Doru???Tu esti???

-Da, mama eu sunt, raspunse Doru cu lacrimi in glas. Am venit acasa. Am ratacit mult. Va cer iertare. Am gresit. Acum, azi, am inteles asta. Nu conteaza daca am de toate.  Fara zambetul vostru nu are nimic valoare. M-a invatat Elisei asta.

Mama si tata il imbratisara zambind din tot sufletul.Si pe Elisei la fel.

„Zambiti cat mai mult alaturi de cei dragi, spuneti te iubesc, iarta-ma si multumesc. Daruiti din suflet si veti primi la fel. Asta va spune, pisica La.”

Aceasta poveste a aparut zilele acestea la sugestia unei prietene dragi. E cadou pentru cele doua flori ale ei.

 

 

 

3 Decembrie

A fi persoana cu dizabilitati nu e usor, oriunde te-ai afla. Suntem speciali. Nu ne incadram in norme de „fabricatie”. Ne mai lipseste cate ceva. Si da,ne purtam _vyr_157bqsh001dizabilitatea la vedere. Asa ne e dat.  O facem demn si constienti atat de limitarile pe care le avem dar si de faptul ca nu suntem altfel in profunzime decat ceilalti. Suntem perfecti in imperfectiune.

Visam, iubim,dorim, speram. Si ducem aceeasi lupta ca oricare, doar ca de multe ori dubla. De ce spun dubla? Pentru ca avem de luptat si cu noi insine. E mult mai simplu sa ramanem in coltul nostru de univers unde ne simtim protejati de priviri curioase, cuvinte malitioase, ceea ce eu cred cu tarie ca e cel mai mare deserviciu pe care ni-l putem face.

Dumnezeu ne-a dat fiecaruia in parte un har. Trebuie sa il fructificam.

Sa  ne lasam sufletele sa se exprime. Acolo ne e comoara pusa cu grija de Sus si de cei dragi. Fiecare persoana draga, parinti , familie, prieteni, ne arata cate o parte din noi ,pe care poate nu reusim altfel sa o descoperim.

Am realizat in tot acesti ani, ca dizabilitatea e o stare exterioara, nu interioara. Doar de noi depinde sa nu devina si o stare interioara. Atunci cand e interiorizata e cel mai de temut dusman al nostru. Nu ne va mai permite sa fim oamenii frumosi si luminosi.

Acestea sunt cuvintele care azi mi-au curs prin minte si suflet.

Risipire, regasire

Stau si privesc in jur. Acum toamna e ca o indragostita care  lumineaza totul in jur cu bucuria ei. Coloreaza vioi totul. Ne daruieste si frumuseti de asfintit.  Ba a mai inflorit pe alocuri si liliacul.  E misiva ei de dragoste pentru sufletele noastre. E motiv de zambet.

Si totusi, nu e deajuns. Parca nu mai avem timp sau putere sa ne bucuram, sa vedem, sa imbratisam. Poate ne-am daruit prea mult vreodata, ne-am farmitat sufletele. Acum ne ascundem in noi ca sa ne putem renaste.

Ne asezam,undeva, pe malul stang al sufletului si ne strangem farimele sufletului..asa ca in copilarie cand nu voiam sa pierdem vreo farima din fursecurile cu gust de iubire. Am vrea sa pastram undeva intr-o sticla inchise bine acele momente de calm,in care viata ne era atat de linistita ca apa unui lac. Acum insa ne e o mare agitata. Atat de agitata incat ne pierdem si ne farmitam, nemaiputand fi cu adevarat noi.

Atunci, ne asezam pe malul inimii cu ochii spre cer si adunam faramele de suflet. Ne  strabat fiori de gand-amintire si  facem o promisiune: Nu ne vom mai pierde. Ne vom agata de amintiri, de cuvant, de atingeri si vom fi. Atat. Fara a ne complica. Fara a ne risipi, caci din atata risipire e greu sa ne mai regasim cu adevarat.

Ne asezam pe malul stang al sufletului cu fereastra unui gand larg deschisa spre maine. Ne tinem sufletul in mana si strangem de departe alte farame ramase undeva pe o geana de timp stiind ca maine va fi si mai bine.

Ne regasim cu fiecare secunda in care ingaduim sa primim. Fara intrebari si indoieli.

 

 

 

 

Un simplu text

E atat de usor sa distrugi. . Sa lasi urme ca un scrijelit adanc undeva in suflet si in minte. E atat de usor sa alungi..sa parjolesti. Dar cum mai stergi urmele parjolului? Cum mai poti spune cuiva bine ai venit dupa ce l-ai alungat?

Ramai mirat, de-a dreptul uimit, contrariat cand se face un pas in spate.  Nu crezi sa fii gresit cu nimic. Te revolti. Te simti nedreptatit. Apoi, cand totul se calmeaza in apele sufletului tau iti dai seama ca e usor sa gasesti mii de scuze sau motive, dar e forte greu sa stergi urmele cuvintelor tale.

Incepi sa realizezi ca orice om are puterea de a face din cuvant sabie sau mangaiere.

Incerci sa recladesti punti arse de cuvinte foc. Pui balsam de iarta-ma in fiecare litera a vorbelor  pe care le spui. Iti dai seama ca da ceea ce te doare pe tine poate durea si pe celalat, chiar daca nu o spune.

Atunci faci un pas in spate si descoperi ca viata are un joc al ei. Tu esti parte din el. Fara reguli impuse. E un joc liber in care tu si ceilalti scrieti  regulile. Care nu au caracter obligatoriu. Sunt doar sugestii. De fapt, una singura e cea care ar trebui impamantenita. Iubirea. Iubirea sufletelor celorlalti ca pe al tau. Atunci nu ar mai exista rani. Pentru ca ar durea mult prea tare, caci ai simti rana adanc.

Toti trecem prin asa ceva. Constient sau nu.Si toti provocam ranim

Ma opresc aici. De ce am scris scest text? Pentru a elibera niste idei ce stateau de ceva vreme ascunse, asteptand sa fie puse undeva.

Daca ajuta la ceva sau pe cineva? Habar nu am. Sper ca da. Sper sa ne faca mai constienti de faptul ca avem putere in cuvinte. Decat sa parjolim, mai bine sa sadim ceva bun.

Iubiti sufletele celor pe care ii intalniti. Aduceti binele din voi si in lumea lor daca e nevoie.

De ce avem nevoie?

Avem nevoie de admiratie si laude pentru a ne descoperi cu adevarat valoarea? Sau tot ce ne trebuie sunt sustinere, incurajare si pe cineva sincer alaturi? Laudele vin si trec. Sunt combustibil pentru o secunda sau mai multe. Admiratia poate fi la fel de efemera. Pe termen scurt pot fi un imbold, dar pot crea o dependenta devenind combustibil pentru ego. Pe cand sinceritatea,  celui de langa noi,chiar daca uneori doare si ustura ca o taietura direct pe cord fara anestezie,e o dovada ca cel care ne e alaturi dezinteresat. E pas langa pasul nostru mereu. Ne sustine si ne incurajeaza atunci cand ne pierdem certitudinile, siguranta si vrem sa inchidem usi si aripile visurilor. Cand noi vom spune nu se poate, oamenii care tin la noi cu adevarat vor zice Se poate si ne vor ajuta sa mergem mai departe inlauntrul nostru sa ne vedem potentialul.

Dintre oameni noi suntem  singurii care se pot evalua si valora cu adevarat Nimeni altcineva.

Natura se razvrateste. Si Pamantul striga

E o vara in care natura se razvrateste. Ne cearta, se infurie si ne pedepseste. Am sufocat-o cu tot ce nu ii face bine si nu mai poate respira. Am aruncat in paduri cu bucati furtunadefecte dintr-un confort care e doar al nostru. Am tratat-o cu indiferenta, crezand ca e un drept al nostru, ca noi suntem propietarii ei. Uitam ca ne e data in grija, ca noi depindem de ea.

In loc sa imbratisam copacii si sa ne lasam rasfatati de racoarea lor ii taiem lasand in loc rani vii.

Pamantul sufera. Ce se intampla acum e strigatul lui de durere. E ranit. E lovit. E sufocat Dar oare il auzim cu adevarat?

Sper ca da si sa ne dam seama ca daca el respira, respiram si noi. El ne e casa de aici. Ne e adapost..