Dialog

Azi m-a vizitat Intelepciunea.

M-a intrebat ce mai fac? De ce nu mai culeg cuvinte-balsam de pe taramul vietii?

I-am zambit rusinata putin si i-am raspuns sfios ca ele mi-au cerut un ragaz. Au fugit putin intr-o clipa de respiro, sa caute o oaza de liniste de unde sa se intoarca mai pline de senin.Le-am lasat, pentru ca stiam ca si eu aveam nevoie de un timp cu mine doar. Sa imi cercetez sufletul si inima, sa le cer iertare pentru departare, pentru ca m-am lasat acaparata de real si le-am neglijat.

Intelepciunea a zambit.

– Nu au fugit. Sunt in sufletul si mintea ta, mi-a spus ea. Cauta-le, cheama-le si vei vedea cum vor veni. Se vor aseza cuminti in fata ta, gata sa formeze un scut al binelui. Stii ce putere au cuvintele, nu?

-Da, stiu. Ale mele as vrea sa le harazeasca Dumnezeu spre a fi Psalm de iubire pentru viata si oameni.Doar ca nu reusesc tot timpul. Atunci ma retrag in tacere si ele se odihnesc undeva intr-un colt de suflet, asteptand sa fie rechemate.  De fapt, as vrea ca toate cuvintele din lume sa fie asa, sa fie izvor de intelepciune si nu napraznice ca niste gloante ce vin si lovesc in plin suflete si inimi lasand in urma rani adanci. 

-Eh! ofta adanc Intelepciunea. Ce bucatica de Rai ar fi lumea daca omul ar fi mai constient de ce putere de viata si moarte are un cuvant. Si daca pe fiecare cuvant spus l-ar scufunda in pocala Iubirii si Luminii.

-Stiu. Eu continui sa cer Cerului ca tu Intelepciune, impreuna cu Iubirea si Intelegerea sa vizitati fiecare om si sa picurati in suflete cate un strop din balsamul vostru si odata  ce vor fi rani inchise si inimi vindecate  cuvintele sa devina Psalm de Bucurie.

Seara si ganduri de vara

Eo seara de vara senina. Privesc cerul si ma gandesc ca un inger se joaca cu razele soarelui ce pare a se revarsa pe cer, acum in asfintit, intr-un portocaliu ce iti inunda fiecare celula atunci cand il privesti.  Am impresia ca imi cuprinde intreaga fiinta dandu-mi un sentiment de liniste. Ceva din mine tresalta ca la un semn. E poate tremurul sufletului ce isi priveste maestrul celest la lucru. E semn ca inca mai simte ceea ce pare a veni din timp arhaic. Sincronizare intre simtamant si Cer?  Cred ca da, desi poate fi fortata aceasta concluzie.

Daca as fi fost omul rimelor ca un vechi bard, as fi reusit sa pun in versuri simfonia inimii.

Nu stiu voi, dar eu, cand ma las cuprinsa de frumusetea Cerului din serile de vara, e ca si cum as cobri intr-o mina unde ar fi un izvor de energie  si liniste atat de necesar pentru a scrie noi si noi file in al vietii roman. O viata uneori prea grabita.

Ma surprind gandindu-ma ca as vrea uneori sa invatam de la melc si atunci cand avem decizii importante de luat sau clipe de poveste in viata noastra sa ne grabim ca el. Sa nu mai fugim asa repede printre minute, ore si ani.

Ne-ar trebui o tasta de slow living uneori, de savurare a clipelor ce sunt ca o clipire de ochi sau ca o respiratie a sufletului intre azi si maine. Ar fi exact ce ne trebuie pentru a ne regasi, a desavarsi descoperire(a) celor de langa noi. Si apoi sa daruim si sa ne daruim.

 

 

Descriere(Crez)

Astern cuvinte zi de zi pe pagini albe, oferite de viata. Le scriu cu penita muiata in calimara sufletului. E o calimara speciala, in care fiecare picatura de cerneala e farama de suflet si iubire.

Las picaturile de iubire sa ma calauzeasca pe fiecare drum pe care ajung ai mei pasi. Asa am facut in toti acesti  ani si asa voi continua sa traiesc.  Si nu am gresit. Pentru ca in ele e atingerea Lui.

Stiu ca ma repet, stiu  ca in ziua de azi, nu mai e vreme de asa ceva. Dar eu am ales  si aleg in continuare sa cred in puterea Lui.  Sa cred ca  fiecare om  are ceva luminos in el, chiar daca poate viata sau alti oameni l-au facut sa isi ascuda lumina undeva in adancul sufletului.  A ti pasa de cei de langa tine, a cauta doar frumosul din fiecare, constient fiind ca nu e usor, nu trebuie sa fie ceva anacronic, atemporal.

Stiu ca pot fi considerata naiva, dar asta sunt. Si ma bucur ca sunt asa, ca mai am inca puterea sa cred in oameni.

Colegi

Suntem colegi de calatorie pe acest pamant.

Fiecare zi e inca o fila adaugata in jurnalul aventurii numita viata. Pasim umar la umar, suflet langa suflet, uneori timizi, alteori indrazneti, luand in considerare totul pentru a nu ne rataci calea.

Ne punem armura formata din dragoste de oameni, consideratie,respect fata de semenii nostri  si continuam sa fiintam asternand pe foile jurnalului intamplari,asa cum un scrib isi asterne povestile spre nemurire Imbracand aceasta armura ne pastram sufletul sanatos. Ne lasam calauziti de credinta intocmai ca exploratorii de soare si stele. Si mergem mai departe, desi sunt clipe cand poate  ne e greu sa o facem si suferim la orice modificare brusca a ceea ce stiam sau credeam ca vom gasi pe drum. Din fericire apar oameni datatoari de sperante si vitalitate ce ne arata ca se poate zambi  chiar si atunci cand afara si in suflet ploua ca  dintr-o teava sparta. Ne regasim resurse(le )pe care le credeam pierdute undeva, intr-un moment al calatoriei, vazand ca alaturi de oameni e mai usor sa descoperi noi si noi variante bune  a ceea ce poate fi si a ceea ce putem fi.

Suntem colegi de Viata.  Zambim, speram, daruim, ne sprijinim  si iubim, suflet langa suflet, umar langa umar. 

Text ionspirat de cuvintele propuse in cadrul  jocului cu 12 cuvinte

O noapte a regasirii.

Cat de fascinant poate fi cerul instelat, mai ales intr-o noapte de vara, cand ai impresia, privindu-l ca universul isi arata toata  maretia lui” se gandi  Anca, in  timp ce privea spectacolul celest cu o ceasca in care aburea ceaiul cu iz de Rai.

II placea sa urmareasca cate o stea cazatoare care brazda oglinda noptii. De multe ori, copil fiind, ii spunea bunicii ca stelele ii vorbeau. Acum, aducandu-si aminte, zambea melancolic. Cat de simplu era totul, atunci. Si totusi, simti si acum cum sufletul ei se umplea de sentimente uitate de mult, de calm si de o  bucurie pe care nu o mai traise de ani buni. Tumultul vietii de adult o duse pe  un cu totul alt drum, in care a privi spre cer era un lux.

Aici, in satul  bunicii, totul avea alt ritm si alt fel de a fi.  A fi, a trai frumos, a respecta, acestea faceau un om  stilat, nu felul in care arata.

Undeva, in departare, auzi un ras de copil si zambi aducandu-si aminte de giumbuslucurile copilariei, dandu-si seama  cat de mult ii lipsea aceasta tihna a lui a fi.    Se bucura ca o ascultase pe bunica si fugise pentru cateva zile departe de lumea dezlantuita.

Oamenii de acolo, nu aveau in vocabular cuvantul stresat.  Auzisera de stres, dar nu il acceptau. Era cel mult osteneala sau agitatie.

De multe ori o surprindea zambind intelept si ingaduitor cand o auzea vorbind de cotidianul vietii si cat de solicitant e.

Azi de dimineata, bunica ii spusese  ca stresul e trait mai mult la oras unde totul se desfasoara intr-un ritm ametitor. Acolo, orgoliile se ciocnesc atat de puternic, incat nu se mai aude iubirea.

In timp ce sorbea o gura de ceai si se lasa cuprinsa de linistea noptii isi adusese aminte, ca tot in dimineata aceea, bunica i-a  luat mana in mana ei calda si aspra in acelasi timp si o intreba daca a privit  cu adevarat la ce o inconjoara. I-a raspuns ca o va face cand timpul si munca ii vor permite. Atunci vocea bunicii se intrista si o auzea cum soptea ca pentru cineva invizibil:”  Daca si Tu te-ai fi sustras de la a ne fi, spunandu-ne ca nu ai timp, unde eram acum?”

De abia  la ceas de seara   a realizat cu adevarat ce femeie complexa era bunica sa. Era puternica, independenta, dar mereu cu sufetul si mintea ancorate in intelepciunea ancenstrala, intr-o interactiune  permanenta cu Tatal.

In  linistea noptii, auzi glasul bunicii care se ruga. Era atata iubire, daruire si smerenie in vocea ei, incat  Anca simtea ca acolo, in casa cu pereti albi,  salasuia pentru o secunda insusi Dumnezeu. Ridica ochii spre Cer si din suflet pe buzele ei infloreau cuvinte -ruga, ca in anii in care era copil. Simtea ca se regasise, ca se reintoarsese  acasa.

„Acesta e cotidianul meu”, ii spuse bunica  dupa ce isi termina rugaciunea si o binecuvanta zambind, asa cum facea in copilarie.

Acesta este raspunsul meu la provocarea celor 12 cuvinte lansata de Eddie

12 cuvinte

 

E o zi de aprilie ce te imbie la a te lasa prins intr-o imbratisare a naturii. Totul e ca un concert cu valente celeste ce ne e picurat nota cu nota in inmi si lasat sa ne mangaie, sa ne reconecteze cu acea parte din noi pe care avem tendita de o uita.

Undeva, printre un sir de pietre,  ca  intr-un un tablou pictat de un penel intelept, sta solitara o narcisa, care are in ea raze de soare si parfum de inceput. E  acolo in fiecare primavara. Cu incapatanare, ca si cum are de transmis ceva. „In staruinta sta totul. Staruie in tot ceea ce faci si lasa-te in grija celui de Sus”

Orice obstacol poate fi vazut ca o element  catre desavarsirea noastra.  Ne mai oprim cate un moment intr-o statie a Sperantei in care ne punem dorintele din teaca sufletului la adapost sub albul gandului bun.  E o statie in care nu exista cheltuiala, doar banuti transformati in visuri.   Ne jucam putin cu banutii -visuri pe care ii aruncam in sus pe coama unui nor mai rapid decat masina gandurilor noastre, rugandu-l sa le duca in siguranta la destinatie, cu atentie caci sunt nascute din farame de suflet sensibile.Apoi, plecam fredonand primavara din sufletele noastre si creionand in gand alti banuti-visuri.

Aceste ganduri au fost scrise pentru Jocul celor 12 cuvinte. Pentru alte texte mai inspirate, va invit sa vizitati tabelul gazduit de Eddie.

 

 

Semne

Dimineaţa îi bătu uşor în geam. Îşi ridică ochii în care mai purta liniştea nopţii şi zâmbi. Astăzi ştia că va fi o zi aparte.  Era ziua în care plecau în vacanţă. Simţea că ceva  avea să se întâmple.

Entuziasmată verifica bagajele şi din câţiva paşi era deja la maşină.  Porniră la drum şi sufletul ei era atât de fericit încât simţi că pluteşte. La un moment dat, au decis să facă un popas, au oprit maşina şi s-au refugiat într-un parc. Căldura soarelui era îmbietoare la mişcare, aşa că se decise să plece într-o mică plimbare.

 În faţa ei, neaşteptat, descoperi o mânăstire în care liniştea părea la ea acasă.   Florile erau în plin festival. O oază de verde, un rai neumblat dar prin care tocmai păşea curioasă.

Se auzi, în toată liniştea aceea, un glas şoptit. Se întoarse încet şi văzu un bătrânel cu păr nins de vreme şi vremuri, parcă desprins din basme, care povestea cu un tânăr în ai cărui ochi  se aşezase cerul.

Pornise într-acolo, atrasă ca  un magnet  de blândeţea din vocea călugărului de poveste. Păşi încet să nu tulbure conversaţia  şi auzi :

”Să cauţi o stea  şi să o laşi să strălucească pe al sufletului cer! Să îţi lumineze drumul către acei zori îndepărtaţi şi ale tale care  pline de visuri să le duci cu tine! Orişicat de greu ar fi şi oricât ai osteni  vei avea mereu lângă tine pe cineva ce îti va spune blând: ”Nu te las!’‘ ; şi care  te va ajuta să îţi aperi visele de întâmplări ce smulg din tine, cu zâmbete haine, bucăţi de suflet si crâmpeie de trăiri! Îţi va întinde ale sale  mâini şi, când lumea îţi va părea a suferi căderi repetate, te va ridica şi te va ajuta sa îţi priveşti Steaua din suflet, iar totul va apărea mai alb, aşa ca un perete proaspăt dat cu var!  Drumul pe care mergi ţi-l va placa cu iubire şi speranţă! Iar de vei auzi voci care vor vrea sa îţi decline dreptul de a fi tu însuţi, nu uita că fiecare om poartă cu sine o poveste şi că acea poveste este unică!”

 Fata a rămas ca vrăjită. Simţea că acele cuvinte erau şi pentru ea. De multe ori încerca să fie aşa cum ar trebui, dar, în ultimul timp, avea sentimentul că se pierduse pe sine, undeva. Că nu e tocmai bine. Acum primise răspunsul. De nicăieri şi totuşi din gând curat. Zâmbi fericită şi şopti încet, ca pentru cineva ştiut, dar din umbră: ”Multumesc!”

Trase aer în piept şi se reîntoarse la maşină. Acum ştia că va fi ea totdeauna, că nu îşi va mai refuza unicitatea, orice ar fi. Uneori, un răgaz, o clipă, un popas …poate fi de fapt miraculos. Poţi primi răspunsul la întrebări ce te pot frământa zilnic, deşi, dacă ai căuta mai adânc, ai găsi puterea de a crede în tine şi povestea ta, fără ajutor din afară. Eu sunt, totuşi, un om ce are nevoie de întrebări, de cărţi, de răspunsuri, semne, dar mai ales de oameni. Voi?

Stările lui J

Starile sufletesti, care par a nu avea niciun motiv, au motivele cele mai adanci.

Pur si simplu eu

Trăiește fiecare clipă, ca și când ar fi ultima!

Love is a name

Love starts right now

blog de idei

colțul meu de dat cu părerea

covorulmeu

Just another WordPress.com site

Înșiră-te mărgăritare

Înșiră-te mărgăritare din vorbe adormite în cuvinte simple, dar ale mele toate. Vi le dăruiesc cu drag, pentru o citire de o clipă, insa le păstrez pentru totdeauna să nu uit că mă pot vindeca oricând, doar prin ele. Cum de cine? De orice.

fărîme din suflet

Loc de suflet pentru suflet /"Comporta-te cu cei de langa tine asa cum vrei sa se comporte ei cu tine "

Incercari

de ginduri

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

Illusion's Street

străduţa mea de iluzii

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

La capatul curcubeului

La capatul fiecarui curcubeu ne asteapta o comoara...

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Blog-ul lui Adrian

Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri…

Radu

http://www.raduc.eu/