Zi de toamna

Ziua de toamna strecoara in cana vietii si o raza de soare. E semn ca dupa nori e intotdeauna un  curcubeu.

In multe clipe poate vrem sa ne ascundem in timpul furtunii in fata unui semineu si sa ascultam o poveste cu va fi bine. Si sa credem asta chiar daca simtim cum sufletul tremura sub greutatea incercarilor ca frunzele unui gorun aflat in bataia vantului.

Speram sa ne acoperim inima cu un pled de vesti bune si de visuri ce vor fi puse cu grija intre coperti pe care vom scrie cu litere venite din indepartare: „Relitatea de maine,”deschizand astfel usa viitorului

Ne ingaduim sa ne eliberam si sa lucram ca Oameni. Sa speram chiar si intr-o lume aparent egoista,chiar cinica.

Imaginatia devine libera in aceasta zi de toamna in care miroase a castane coapte si a speranta.

Haideti sa ne lasam deschise  inima si mintea si vom reusi sa primim ce ne e daruit, fara scepticism, doar cu bucurie.

M-am lasat prinsa in jocul cuvintelor jocul cuvintelor. Sper sa va placa.

 

 

 

Reclame

Reflectie

Ziua isi incheiase calatoria intr-un parfum de iasomie.

Privesc cerul cu speranta. Ma las prinsa in vraja serii de vara.curcubeu-simplu

E nevoia sufletului meu care cauta cu aer inocent sa stearga orice urma lasata de incercari si intrebari care inca isi mai asteapta raspuns.

Aduna in el cu incapatanare farame de curcubeu in care sa isi caute puterea de a fi mereu cu trairea indreptata in Sus,ca o coroana de stejar care nu se lasa doborat, desi viata,intamplarile sau destinul cauta sa il determine sa fie versatil. El stie ca linistea serii il scufunda in rugaciune si caldura glasurilor celor de acasa. E ca o afirmatie perpetua ca va fi bine.

Biruinta credintei

Se aseza in fata oglinzii si se privi obosita. Se mai incheiase o incercare de a reusi si visul ei parea tot mai departe. Mult prea departe. O raza de soare se strecura printre faldurile draperiei groase si se aseza pe oglinda cuibarind un curcubeu in incrustarile cu ingeri ,facandu-o sa young-woman-looking-mirror-smiling-18435275zambeasca nostalgic.

„Vezi oglinda asta? E magica.”ii spunea bunica in timp ce ii impletea parul. Aduna in ea curcubeul care odata ce e privit cu credinta, indeplineste dorinte. Trebuie doar sa crezi.Si in curcubeu salasluieste Domnul.”

Imbratisata fiind de amintiri, Ella nu a auzit bataile in usa, asa ca a fost surprinsa sa o vada pe Luz, cum o alinta pe sora ei Medeea. Ii spunea Luz pentru ca de fiecare data cand o vedea avea o lumina aparte pe chipul ei trandafiriu si un aer inocent, in ciuda varstei,inocenta ce era sigura ca venea de Sus.

-Hei domnisoara, ce faci visezi cu ochii deschisi?

Cand Medeea a intrat navalnic in camera un parfum de iasomie o invalui.

-De ce ai un aer asa trist, fata draga?S-au inecat corabile? Nu au anuntat vreo furtuna pe la televizor.

-Razi,tu Luz, dar….

-Dar ce? Ok, am inteles nu a mers nici de data asta. Asa, si? Te resemnezi? Te inchizi aici si trantesti usa lumii?

-Eee, asa imi vine cateodata. Dar nu o voi face. Oricum, nu ma lasi tu, ii raspunse Maria razand.

-Pai sa fii sigura…La ce visai? -Mi-am amintit de bunica cand ne pieptana si ne spunea ca oglinda asta e magica.

-Aaa, da. Pastratoarea curcubeului unde salasuieste Tatal.

-Da. Am nevoie de un semn…. -Toti avem nevoie. Dar oare ochii ne sunt deschisi? Vedem oare dincolo de ceea ce ne propunem? Credem cu adevarat? Imi aduc aminte cand eram mici si credeam cu tot sufletul. Si apareau raspunsuri clare. De ce? Pentru ca pe arunci nu exista indoiala. Doar certitudune.

Ella,tacea. Nu avea replica. Undeva, in adancul inimii ei stia ca avea dreptate. Uitase sa mai priveasca in jurul ei,oamenii, lucrurile, intamplarile si problemele cu calmul, simplitatea si credinta din copilarie.

S-a ridicat de pe scaun si s-a indreptat spre dulapul ei cu comori. A scos de acolo o ie alba ca norii de vara si trecandu-si degetele pe fiecare cusatuea parca simtind apa raului, ramuri de copaci si si fiecare cruciulita, cu o voce calda i-a spus Medeei, in timp ce aceasta o privea uimita:

-Mi-e dor de bunica. Hai sa mergem pana la ea.

-Am trait sa o vad si pe asta. Surioara mea spontana. Se intampla ceva in Univers. Hai. -Razi de mine, jucauso, dar stiu ca si tie ti-e dor. De fapt pun pariu ca te si gandeai sa mergi la ea inca de cand povesteam de oglinda.

Zis si facut. S-au urcat in masina si au plecat spre Poarta Raiului, satul bunicii.

-Sti,ma gandeam cat de calma e bunica. Si bunicul. Pentru ei timpul parca se scurge altfel. Are alta semnificatie si dimensiune, a spus Medeea in timp ce masina parca manca kilometrii.

-Da. Acolo viata e mai simpla, mai curata.

-Nu stiu ce sa zic. Nu cred ca viata lor a fost sau este simpla. Poate doar bine ancorata. Ei nu cauta sa aiba comori o mie aici. Nu se dezic de ceea ce stiu. Pentru ei nu exista compromisuri. Raman mereu cu privirea si inima Sus.

-Posibil sa fie cum zici tu. Dar cum poti sa evoluezi daca nu cauti sa vrei mai mult?

-Eu nu ma refeream ca ei nu cauta sa evolueze. Din contra. Doar ca nu vad o necesitate in orice. Se simt binecuvantati cu ce au. Si isi pastreaza sufletele curate, ancorate in ceea ce conteaza. In realitatea sufletului.

-Adica, noi ceilalti cum avem sufletele?

-Hoinare inspre relativ.

-Hai ca m-ai zapacit, zau asa.

In timp ce ele filosofau se auzi un zgomot ciudat. Medeea exclama:

-Ella, ai ascuns un tobosar pe aici sau masinuta ta vrea concediu.

-Nu stiu ce e!

Ella iritata iesi din masina. Vazu fum iesind din tiba de esapament. Se intoarse la masina si incerca sa o porneasca. Nimic.

-Acum e si in silenzio stampa, rase Medeea.Ia hai hoinaro pe jos. Sa ne facem coroane de large-bouquet-with-different-colored-flowers-held-by-barefoot-woman-in-simple-white-dress-casual-beach-wedding-dresses-delicate-small-flower-crownsanzaiene. Si sa pasim- mandre ca doua regine. Ca pe vremuri cand ne prindea seara jucandu-ne aici.

Aducandu-si aminte de toate astea Ella suspina usor. Ii era atat de dor de linistea aia, de certitudinea ca doar binele invinge. Medeea se apropie cu o trei coronite de sanzaiene in mana.

-Una pentru bunica si celalate pentru noi.

-Copilule cu cer in ochi sa nu te schimbi vreodata,ii spuse Ella.

-Sa te auda mama si tata….. te-ar certa ca nu incurajezi maturizarea.

Si asa din vorba in vorba nici nu si-au dat seama cand au ajuns in fata portii. O poarta masiva care inca mai purta semnele incrustate de cele doua surori. Un soare si un copac. Le mangaiara si intrara pe poarta strigand ca pe vremuri:

-Printesele au venit acasa!!!!

-Bine ati venit hoinarelor, le raspunse bunica de la umbra unui batran stejar. Acolo statea vara si cosea povesti pe ii. Spunea ca o umbreste Cel de Sus si poate coase oricat de arzator ar fi soarele.

– Cu ce ocazie pe la noi?

-Am luat o pauza de tot si toate si am venit acasa.

-Dragile mele dragi. Hoinareste omul cat hoinareste dar se intoarce unde ii e sufletul linistit

-Da, bunico. Aici e totul parca din alt timp. De ce oare? De ce nu se vede incrancenare pe chipurile voastre?

 

-Poate pentru ca ne ingaduim unii pe altii si nu cautam defecte. Doar si noi le avem. Nu numai vecinul.Si stim ca suntem ingaduiti la randul nostru de Tata. La ce sa fim incrancenati si lacomi? Ne ajuta cu ceva? Si noi suntem sinceri. Nu ne schimbam dupa cum bate vantul.

-Dar omul e versatil bunico, ii replica Ella.

-Draga mea,astea sunt cuvinte fitoase pentru lucruri simple. Da, omul e indecis, schimbator. De aici poate apar indoielile si greselile.

– Cand ai intrebari unde cauti raspunsuri?

-Ella, ce ai pe suflet?

-Stii proiectul meu pentru suflet adresat oamenilor care nu mai stiu cum e sa ii pese cuiva de ei. Ma lovesc doar de usi inchise…si nici un raspuns.

-Nu dispera. Ceea ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu. El ti-a pus in minte acest proiect. Intreaba-l si asteapta. Ingaduie-ti asteptarea. Prea te grabesti. – Timpul ne ingaduie?

-Da. Doar ca alergam noi prea mult. Si vrem toate deodata.

In mintea Ellei ramasese acea afirmatie: La Dumnezeu totul e cu putinta.

A doua zi de dimineata, cand soarele saluta lumea se indrepta catre Biserica. Deodata incepuangle__s_dance_by_crazy_kuroneko sa ploua lin si bland. Ploua cu soare si ridicandu-si privirea a vazut un curcubeu. Zambi si intra in Biserica. Era o liniste placuta care descatusa sufletele sa vorbeasca. Se apropie de Icoana si patrunsa de calmul locului si mirosul de mir incepu sa se roage. Nu sa intrebe ci sa multumeasca. Asa simtea. Stia ca visul ei primise aripi. Si credinta inlocuise speranta.

Cand se intoarse acasa vazu la poarta masina ei si a lui Rafael. Sigur venise la Medeea.

Intra pe poarta si dupa cativa pasi o vazu pe Medeea alaturi de Rafa radiind de bucurie.

-Uraaa. Centrul tau se deschide.Rafa a primit azi un telefon de la cineva anomim care a facut o donatie.

Ella zambi si ii arata curcubeul in timp ce sopti cu lacrimi in ochi:

-Multumesc!

Bunicii ii spusera in cor:”Striga-va catre Mine si il voi auzi. Sa nu uiti asta niciodata.”

 Imperfectul simplu

– Ne conjugam viata la mai mult decat perfect, cand de fapt fiecare gand ne e un imperfect simplu. Visam la viitor tot mai mult decat perfect desi prezentul ne e un imperfect simplu. De ce? Pentru ca sufletul gandeste spre Inalt si o face in termeni de perfect. Noi, oamenii, avem insa  alipit gandirii noastre subiective termenul de imperfect. La fel de subiectiv e  si perfectul asa cum il vedem noi, cum il percepem, zise Medeea privindu-l pe  Rafael ganditoare in timp ce el isi aseza „flaconul” asa cum numea in gluma tubul de proiect.

– Si de ce crezi ca suntem prinsi intre imperfect si perfect?  o intreba el aranjand meticulos fiecare extract si  schita din mapa.

– Nu stiu. Poate din cauza ca ne pierdem undeva in calatoria asta.

– Dupa cum inteleg eu, tu crezi ca omul e perfect la inceput si devine simplu imperfect in timp. De ce crezi ca se intampla asta?

Medeea cazu pe ganduri. Stia ca Rafael e un om profund. Tocmai de aceea ii placeau discutiile cu el. Acum a cam incuiat-o cu intrebarea asta. Si totusi avea dreptate. Omul e prins intre perfectul si imperfectul lui.

– Inteleapta mea tace? rase Rafael in timp ce lua pernita de langa ea si se azesa pe sofa.

-Tace si gandeste! zambi Medeea. Ai dreptate Rafael desi….. poate parea un pic prea abstract sau fortat.

-Tu ai pornit discutia, draga mea.

-Da si tu ai intrat in joc. Hai sa vedem cum continui tu ideea.

Puma isi arata coltii? rase zgomotos Rafael.

– Omul atunci cand se naste si in primii ani din copilarie contine perfectul. Apoi crescand incepe sa contina si imperfectul. De ce?

– Pentru ca apare dependenta dragul meu?

Acum era randul lui Rafael sa o priveasca uimit si sa cada pe ganduri.

– Dependenta fata de ce?

– Cautam mereu sa fim pe placul celorlati, sa le obtinem aprecierea. Suntem acaparati de nevoia asta si devenim dependenti de fiecare gest care ne poate confirma ca suntem asa cum o cer ei.

– Sau cum ne inoculam noi ca ar vrea ei sa fim. E exact cum ziceai la un moment dat,relativ si subiectiv.  Proiectam idealul nostru asupra celorlalti si suntem convinsi ca e perfectul, replica Rafael.

– Ia uite cine e inteleptul dintre noi doi, spuse Medeea jucandu-se cu o frunza de muscata pe jumatatea careia soarele desenase o dunga de lumina.
-De fapt stii ce cred eu acum? Ca fiecare zi,  pe care tu stii ca eu o consider fila al unui jurnal numit viata, e o parte, un pas al unei calatorii spre acel perfect continut de fiecare, dar pierdut la un moment dat.

– Nu inteleg un lucru spuse Rafael. De ce spui ca e pierdut? Doar pentru ca a aparut la un moment dat imperfectul?

– Adica, tu vrei sa spui ca pot coexista, ca nu se anihileaza?intreba mirata Medeea. E ca si cum ai alatura sunetul de harpa unui harsit de ferestrau.

– Draga mea in viata totul coexista. Secretul e echilibrul. Chiar si un harsait de ferestru poate fi muzical daca e manevrat intr-un anume mod. Aici insa, ma gandesc ca tocmai acel imperfect continut sau inoculat fiecaruia dintre noi, actori pe Pamantul asta, poate fi determinant pentru perfectul ala de care zici tu.

Medeea tacu cateva minute. Nu isi puse problema asa niciodata. Privind spre fereastra spuse aprope soptit:

-Daca e constientizat…. daca ne recunoastem imperfectul nostru.

-Exact! Atunci ne revenim. Si putem sa ne dam seama daca si unde gresim. Din momentul acela reapare perfectul constientizat de data asta. Pentru ca in copilarie, la inceput il avem in noi fara insa a-l constientiza. E ca atunci cand cel aflat la carma unei nave e constient de capacitatea navei de a infrunta sau nu furtuna si o pune in capa.

– Perfectul e continut de imperfect si viceversa? intreba Medeea.

-Cam asa ceva. Si nu uita ca notiunea ta de imperfect  nu e si a mea. Si cu siguranta nu e ceea ce vede Dumnezeu cand te priveste. Pentru El imperfectul simplu e mai mult decat perfect.

Medeea tacu. Seara invaluia orasul. O alta zi isi lasa mostenirea fiecaruia dintre oameni.  Adormi cu gandul la cuvintele lui Rafael:”Pentru El imperfectul simplu e mai mult decat perfect.”

In tabelul jocului gasiti alte texte cu aceleasi 12 cuvinte

12 cuvinte si textul lor

Suntem urmele ce le lasam peste negura timpului. Omul, cred eu, are obligatia de a nu se inchide intr-un turn de fildes sau de cristal in care sa traiasca departe de toti si toate. E adevarat ca uneori e sufocanta realitatea de multe ori cu un gust amarui ca o ciocolata calda si ne loveste aerul trist, dar ne necesara conectarea la ce se intampla, pentru a putea fi candela pe care fiecare dintre noi o avem in interior din prima zi de viata.  Ma rog la Dumnezeu ca sa nu stingem lumina din sufletele noastre.

Azi, maine , nu sunt doar simple zile. Sunt respirari, adiate visuri desenate, proiectate,  si cuvinte asternute pe coala din acest  document numit viata, acest dar urias pe care l-am primit. Ce facem cu el depinde in mare parte de noi. Cat putem haideti sa nu traim ambiguu, sa ne amintim ca avem in noi cate un pic  din diadema unui inger si putem transforma negrul in alb.

Acest text a fost inspirat de cuvintele propuse de Eddie.

Scrisoare catre….voi toti cei speciali

Suntem ceea ce ni se permite sa fim dar si ce alegem. Am scris ce ni se permite pentru ca din pacate asta e situatia in societatea de azi. Aparentele in genere guverneaza.
Cu aceste aparente avem fiecare dintre noi de luptat, iar cei carora viata ne-a dat o dizabilitate avem mai multe de infruntat. De ce? Pentru ca trebuie sa gasim echilibrul interior si puterea de a merge mai departe si a nu ne pune mereu intrebarea „de ce?”, pentru a nu fi guvernati de frustrare si tristete. Cred ca ar trebui sa ne gandim mai des la ce putem face. Sa ne gasim talantul harazit de Sus.

E greu stiu. Mai ales atunci cand ne lovim de priviri superioare sau replici taioase. Sa nu uitam, totusi, ca avem puterea de a cladi  respectul celor din jurul nostru.  Putem fi arhitectii propriului destin.  Viata are trepte care odata urcate ne vor ajuta a creste si cred cu tarie ca atunci  vom putea beneficia de respectul cuvenit.  Respect ce ne va fi daruit  daca vom arata ca vrem sa ne depasim barierele.  E daca vreti ca o recastigare a fiintei noastre si o  repunere in valoare a talantului.

Atunci cand cei de langa fiecare dintre noi vad ca vrem doar sa putem fi asa cum Dumnezeu a hotarat fara a ne cufunda intr-o continua stare de tristete, atunci ne vor percepe ca pe oricare om uneori drept ca un stejar, alteori cu genunchii indoiti in rugaciune, capabili de a crea, a darui din inima.  Adevarata  comoara salasuieste acolo, in suflet. Daca am avea mai mult curaj sa ne lasam descoperiti ne-ar fi poate mai bine. Daca in anii trecuti foloseam ca indemn catre cei de langa noi sa se opreasca sa ne cunoasca acum zic pur si  simplu ca si noi trebuie sa ne lasam descoperiti. Sa dam trecutului sau poate chiar prezentului  iertare si viitorului sa ii aratam cu modestie si bunatate, calitati ale  filiatiei Divine, cine suntem cu adevarat.

Cu indrumare de Sus si incredere putem darama zidurile ridicate poate si de noi.

Noi avem timp liber mult mai mult. Impus nu ales. Dar din punctul meu de vedere, desi poate parea o naivitate, e o binecuvantare. Atunci cand secundele, minutele,orele sunt nevirusate de acel program fix avem posibilitatea sa ne cunoastem sufletul cu adevarat si sa ne definim ca individualitati.

Asa ca, va indemn sa nu ne inchidem in noi ci sa iesim in evidenta cu talantul. 

 

Cine sunt?

Mi-e farama de timp o vesnica mirare…Mi-e al meu suflet un simplu suras catre lume. Sunt un om cu vise si visuri purtate de vant  catre PreaInalt si apoi cu binecuvantare  spre  Pamant. Ma atinge din Cer Iubirea si cuvintele imi devin farame din suflet pe care le astern cu drag ,lasandu-le sa infloreasca aici, pentru oameni ce isi iau un ragaz departe  de lumea plina de pasi grabiti spre cine stie ce destinatie. Sunt ramura unui copac numit Viata.

Scurt text scris pentru Jocul cuvintelor