Cafeaua cu miere.

Statea cu cana de cafea in mana si privea aburul ce  parca desena  un semn de intrebare.

Zambea  in timp ce privea cerul de un albastru cristal.

200-ml-280-ml-nueva-china-de-hueso-blanco-taza-de-caf-de-cer-mica-yS-a asezat  la masa si privea in jur.  In dimineata aceea erau multi oameni la cafenea. Unii voiau sa zaboveasca, parca vrand sa soarba pe indelete din minutele inceputului de zi. Altii plecau cu pas iute spre acel undeva al fiecaruia.

La o masa retrasa a vazut  o pereche.  Ea era inalta, imbracata elegant.Parul ii era strans intr-un coc fin, din care un fir cadea liber pe ceafa. Pe mana avea o bratara  cu un  talisman leu. „Simbolul puterii” isi spuse Medeea.Avea o expresie hotarata si aspra.

El era  la fel de inalt ca si ea  cu parul saten  scurt.  Atragea atentia prin tinuta lui casual sport. Era clar opusul ei.  Parea acel tip ce vrea sa isi afirme personalitatea.

Tensiunea de pe fetele lor o intriga pe Medeea. Mai ales in cazul lui..

Erau amandoi atenti la telefoane. Tastatura parea atunci cea mai buna prietena a lor. „Sau poate o arma”gandi Medeea.

Atunci a intrat Rafael in cafenea. A trecut  pe langa cei doi si veni la masa Medeei.

-Buna.  Ce mai faci? Cred ca cei pe langa care am trecut au baut prea multa cafea si amara rau. Zici ca duc un razboi acolo intre ei sau cu cineva invizibil. Ea avea lacrimi in ochi.  El privea tastatura telefonului de parca astepta sa apara ceva salvator sau sa se declanseze vreo alarma.

– Poate era bine daca le  puneam un strop de miere in cafea.

-Asa cum ne puneau bunicii cand mergeam acasa. Ziceau ca asa se indulceste sufletul de pelinul zilei si concomitent si cuvintele. Parca nu mai aveam numai foc in ele.

Medeea s-a ridicat de la masa si s-a indreptat discret catre masa contrastelor, cum a numit-o in gand.

S-a apropiat usor de cei doi si cu un zambet luminos pe chip i-a intrebat daca mai doresc cafea.

Amandoi au ridicat mirati ochii catre ea. Ca si cum vocea ei calma i-a smuls din lumea lor.

Tanarul a raspuns primul.

-Da, va rog.  Daca se poate as dori sa mi se aduca afara pe terasa. Dupa, s-a ridicat de la masa si a iesit pe terasa cafenelei.

Medeea a tacut.

Doamna l-a privit in timp ce iesea cu o expresie trista . A oftat si a privit-o pe Medeea cu ochii ce isi spuneau povestea in stropi de lacrimi.

Eu as vrea un ceai. Cafeaua e la fel de amara ca ziua de azi.

Medeea a scris ceva rapid pe un servetel, s-a uitat la barrist si acesta a trimis pe cineva sa ia comanda.

Intre timp, femeia s-a cufundat in ganduri. Medeea o privea in timp ce barrista se apropia cu cafeaua.  Cafeaua d-rei in alb avea desenate doua maini ce pareau a imbratisa.

Mirosul mierei de salcam a readus-o la realitate.  S-a uitat mirata la Medeea.

Cafeaua miroase a salcam. E in regula?5dfe213f5f720bf1480258c802ee1cb4--fairy-tea-parties-vintage-fairies

-Da. Mierea e ingredientul secret.

-Imi aduce aminte de verile in care in  viata nu aveai nevoie de manual.

-Nici acum nu e nevoie, a raspuns Medeea.   Trebuie doar sa ne aducem aminte sa privim si sa ascultam. Sa fim. Atat.

-Parca ati fi el. Asta imi reproseaza mereu. Ca nu sunt aici. Si eu ii reprosez atitudinea lui fata de viata. Se comporta ca si cum ar fi un copil care musca cu pofta din tort. Viata nu e un tort. E complicata.

In timp ce gandurile ei s-au transformat in cuvinte rostite, sorbea din cafea.

Mierea ii indulcea sufletul. Era balsamul de care avea nevoie. Chipul ei devenea mai relaxat.

-Viata nu e simpla, deloc. Nu conteaza ce vrem noi. Dar da, poate fi un tort. Cu un gust amarui ca ciocolata in stare pura sau dulce ca o crema de capsuni.  Nu e nimic gresit sa vrei musti cu pofta din ea. Si sa il savurezi. Fiecare clipa e unica.

Ma scuzati… nu trebuia sa zic nimic…spuse Medeea si a vrut sa plece.

-Aveti dreptate. Dar cuvintele care s-au spus….

-Cuvintele sunt arme sau balsam. Depinde doar de noi daca le indulcim sau le ascutim. Stiti,bunica avea o vorba.. De fapt e o pilda crestina:”Un răspuns blând domoleşte mânia, iar un cuvânt aspru aţâţă mânia.”

hearts-155334_640Cuvintele unuia poate sunt aspre, dar daca intalnesc blandetea cuvintelor celuilalt se indulcesc, se incalzesc. E ca o imbratisare calda intr-o zi lunga de iarna.

Medeea a vazut cum tanara s-a ridicat, i-a zambit si s-a indreptat catre bartist. A asteptat pana comanda  a fost gata. A luat cafeaua si a iesit  pe terasa. Tanarul s-a uitat la ea inca suparat. Fata i-a intins cafeaua si s-a retras. El a privit uimit cafeaua, a sorbit din ea si a suras a iertare.

Medeea a vazut pictura alba de  pe cafea inainte ca el sa o guste. Doua maini tinand o inima.

-A avut dreptate bunica. Mierea e balsam, i-a spus lui Rafa in timp ce s-a asezat langa el.  Calmeaza si indulceste suflete. Si le aseaza intr-o alipire unica.

-Si cuvintele pot fi picuri de nectar parfumat dintr-o iasomie mangaiata de soare. Ale tale asa sunt,i-a raspuns Rafael emotionat.

„Cand viata e innourata,pune in cana ei de cafea o petala de floare de salcam alintata  de soare si binecuvantata de iubirea de Sus.”

 

 

 

 

 

 

Reclame

Povesti

Zi de zi calatorim, cu pasi mici sau mai mari. Calatoria noastra e ca in povesti. Descoperim labirint dupa labirint si mergem pe fiecare alee cu curiozitatea unui copil, dornic sa descopere   acele mesaje care ne conduc spre acea destinatie si spre comoara, Caci orice calatorie trebuie sa aiba la final o comoara, nu?

640Cu fiecare zi care trece si pas pe care il facem, gasim indicii in filigran, ascunse peste tot, in nori, in frunze, in cant de pasare sau in falfaitul aripilor de fluturi.

Asta doar daca nu ne refuzam starea de copil. Totul sta in acceptare. In acceptarea faptului ca inca mai avem de invatat, ca suntem de multe ori ca niste copii care descopera lumea si invata.   Indata ce admitem fata de noi insine acest lucru, gasim cheia comorii si destinatia care  deodata nu mai are statutul anonim,ci cunoscut. Destinatia suntem noi insine. Si  fiecare zi poate fi una de inceput, o Luni , prima dintr-o lunga vara.

De fapt, suntem fiecare cautatori de noi insine,scriitori a unor povesti in plina desfasurare si actori ce isi joaca rolul vietii. Un rol plin de necunoscut si provocari ce ne cladesc , ne modeleaza spre a fi mai buni. Cea mai buna versiune a noastra se faureste cu fiecare secunda care trece.  E o poveste care inca se scrie. Suntem protagonistii unor  povesti ce azi sunt mai sarace decat maine si mai bogate decat ieri.

 

Poveste scrisa si pentru jocul gazduit pe Cartim Blog.

Si totusi azi cu ce dam in oameni?

Omul e o uzina de sentimente, ganduri, pe care le livreaza celor de langa sau din jurul sau. Uneori gandit alteori sub impulsuri de moment sau influentati de intamplari, stiri, heartII-final-resize-situatii care brusc ne „confisca”trairile si poate linistea. Da, stiu traim vremuri in care suntem sufocati de tot si toate si avem tendinta sa adunam in noi de la neputinta, deziluzie, pana la furie. Si totusi pe langa toate acestea ce salasuiesc mai mult in mintea noastra, in inima e si iubire si daruire. Ea ne da ghes la frumos.

Si uite asa se intampla ca sa fim prinsi in dualitate. In fiecare zi avem de ales ce eliberam din uzina noastra de sentimente si ganduri. Ce lasam sa se adune acolo ca sa daruim.

Oameni fiind suntem sociali. Ne intalnim intamplator sau nu si ce avem strans in noi daruim. Cu ce avem in suflet „aruncam” in cei de langa noi. Si noi primim la randul nostru.

In pictura europeana dinainte de secolul XVI inima era desenata cu raze de soare ondulate ceea ce inseamna caldura sentimentelor, sufletul si ea,inima, fiind locasul intelepciunii si a iubirii.

Azi si in toate zilele cu ce dam in oamenii din jur?

„Cu ce ai în suflet, cu aceea dai în oameni!”

Sf Ierarh Dosoftei.

Imbratisari de nisip

La inceput a fost nispul…

…desi…habar nu avea de ce acea imagine descoperit intr-o dimineata avea asa impact asupra ei. De cate ori o privea se cufunda intr-o stare ce ii era cu totul straina.

Simtea..oare cum sa explice ceea ce simtea? Daca cineva i-ar fi cerut sa explice in cuvinte simple ceea ce traia, nu putea sa o faca. De fapt nu putea sa o faca nici in cuvinte complicate. Era ceva ce tasnea din acea imagine si intra in sufletul ei.  Si lasa urme adanci Dimineti la rand se trezea si se intreba daca valurile ce muscau peste noapte din nisip nu au distrus-o. Se ducea  cu pasi grabiti catre geam si o vedea acolo. Atunci rasufla usurata ca si cum era parte din viata ei acolo si se temea sa nu o piarda . Asa simtea.

 Zi de zi se plimba pe plaja si se oprea langa „scluptura” din nisip mangaind-o cu privirea.Nu o atingea de teama sa nu dispara. De fiecare data vedea ca nu e singura care admira opera de arta. Mai era cineva. Un barbat inalt cu o privire ce o intriga. Pentru ca era adanca,tumultoasa  si trista.  Incerca sa descifreze tristeta barbatului de fiecare data cand privirea lor se intersecta pentru cateva secunde, dar nu putea.

Ceea ce  o facea sa fie si mai nedumerita, era faptul ca simtea ca il cunoaste. Dar nu stia daca era asa . De fapt nici nu avea cum sa stie. Dupa acea zi in care s-a lasat in voia valurilor marii si pentru cateva minute marea a vrut sa o fure, amintirile ei au disparut.O mare parte din ele cel putin.Le spunea celor cateva persoane ce o ajutau sa repuna piesele puzzelui in ordine,ca mai in gluma mai in serios viata,destinul,Cel de Sus, a hotarat sa ii puna in fata un caiet cu pagini albe si pe cel vechi l-a sters aproape complet. Nu era prea placut ce facuse pana atunci. Asa credea ea. Si tocmai de aceea ii era teama sa redevina stapana acelui puzzle.

Acum statea in fata sclupturii si se intreba daca asa era si povestea ei de dragoste.Era sigura,in ciuda situatiei ei,ca avea o poveste de dragoste undeva  in viata ei. Numai asa putea explica tulburarea pe care o simtea de cate ori o privea si acea neliniste la gandul ca  vantul ar pute-o distruge. Simtamantul ca era ea acolo in acea secunda de iubire era din ce in ce mai adanc. Si ca el era tot acolo. Cu tristetea si misterul lui. Poate ca intr-o zi,  va avea curajul sa il intrebe si va afla daca povestea ei e si povestea lui.

…Pana atunci,vor privi,in tacere…

12341596_212296235769864_8299574039672896231_n

 iubirea…din inima nisipului…

Poveste  inspirata de imaginea  propusa pentru tema de luni gazduita de Eddie

Peste putere

Cu totii traim clipe de prabusire. Clipe in care spunem ca ne este mult prea greu. Cand avem impresia ca nu mai avem putere. Ca ne este peste putere sa mergem mai departe.

Totul se imprastie in mii de bucatele intocmai ca un puzzle.

Si noi privim debusolati la acele bucatele. Nu stim cum sa ne recladim sufletul.  Nu mai gasim locul fiecarei piese. Unele le pierdem. Poate temporar, poate definitiv.. Continuam sa mergem robotic mai departe,cateodata chiar fara a avea o tinta anume. Ne miram ca mai putem fi. Si totusi suntem. Paradoxal sau nu.

Cum si de ce? Exista o putere mai mare decat orice alta putere omeneasca. Puterea divina. Grija de Sus si Iubirea. Mana intinsa de Sus  se ajuta in unele situatii de oameni. Oameni calzi,empatici. Persoane care treptat ne devin dragi si care ne reinvata sa zambim. Sa ne recladim . Sa inlocuim acele piese pierdute sau sa le regasim.

Prin cei scosi in cale de Divinitate ne ridicam si reinvatam sa fim mai mult decat inainte. In inima se aseaza calmul si putem sopti ca pe o taina doar de noi stiuta: multumesc.

Aceasta este provocarea de luni, gazduita de

<a title=”Eddie” href=”http://www.cartim.ro/jocul-cuvintelor-32/”>Eddie</a&gt;

Rugina unui legamant

Totul incepe cu o promisiune. Cu un legamant Un legamant  prin care se dorea a indeparta ce e distructiv. Omul se angazeaza sa il respecte. Trec zile, seri intregi in care nimic nu pare a pertuba sufletul acestuia sau mintea. Nimic care sa il faca sa isi incalce acel legamant. E o liniste adanca. Poate prea adanca.

Dar vine o zi in care apare acea intrebare? De ce? De ce sa Nu incerce sa vada ce se intampla daca acel legamant e incalcat sau ocolit ? Doar  nimeni nu va sti.

Odata aparuta ideea linistea devine furtuna. Caci Omul rupe legamantul . Crezand ca e mai presus de el.  Crezand ca facand acel pas in afara legamantului isi va face bine.

Brusc vede si se vede pe sine cu alti ochi. Si se rusineaza. Fuge ,sperand ca ascunzandu-se nimeni nu va sti.  Dar legamantul rupt se transforma in rugina. Rugina ce il urmareste. Ce ne urmareste pe fiecare.

Caci odata rupt acel legamant, Omul a ales  in trufia lui sau poate inconstienta lui sa plece de Acasa. Sa paraseaca bucatica lui de Rai.

Mult timp, multe secole chiar, omul a dus cu sine acea rugina a unui legamant rupt. Pana in ziua in care a fost facut un nou legamant de rascuparare a acelei greseli. Promisiune devenita realitate si facuta tocmai de El, de cel in fata caruia Omul rupsese legamantul. Si rugina a disparut.

Acest text e inspirat de tema propusa pentru provocarea de azi.

Vise

Avem cu totii vise si visuri. Visam cu ochii deschisi dorindu-ne sa devina realitate.  atunci visele devin visuri.

Sunt dati in care sub mantia noptii ne ploua cu vise. Pline de lumina sau de umbre. De intrebari ce tasnesc din noi si pleaca in cautarea raspunsurilor. Temeri ce isi arata coltii in noapte si care ne fac sa ne trezim speriati.  Dar sunt vise senine, vise ce ne asigura ca va fi bine, care ne dau „oxigen”atunci cand simtim ca ne sufocam in calatoria aceasta .

Au fost seri in care adormeam speriata de acel maine in care stiam ca va trebui sa trec iar pe la sala de operatii. Si atunci am visat cum o voce imi soptea CA VA FI BINE. Ca sunt in siguranta. Si in jurul meu era lumina si veselie. Atunci m-am trezit razand si constientizand  ca va fi mai mult decat bine.

Caci stiam ca Cineva acolo Sus ma are in grija Lui.

Acum visele imi sunt uneori umbre sau lumina,  alteori intrebari. Intrebari ce salasuiesc in suflet si noaptea evadeaza in vis cautand raspunsuri. 

Sunt vise din care  raman fragmente agatate de suflet. Cum a fost cel de azi noapte.

O fraza mi-a ramas in minte:

„Cu fiecare cuvant urat spus  la dezndejde , furie, cu fiecare gest gresit sau gand rau  Dumnezeu -Fiul moare rastignit iar si iar.”

Vis (Zbor)

Sunt ca  o pasăre cu aripa frântă de vânt:

Sus cer, dedesubt pământ.

Ce să aleg acum?

Înalt sau deznădejde?

Am visat ca m-am înalţat la Tine.

Dar m-ai trimis înapoi,

Să visez pe pământ,

Să adun doruri şi cuvinte

Şi să Ţi le pot trimite.

Mă vezi?

(scrisa in vara anului 1995 si revizuita in 2014)