Tacerea-netacere

Privirea ii „adormise” pe salutul cerului catre Pamant. Era un calm desavarsit in acel salut. O tacere..netacere.

Deodata auzi vocea lui Rafael:

-Salutare.Ce faci, filosoafa mea?Pe unde iti umbla gandurile?5D-DIY-3D.jpg_340x340

Medeea isi intoarse privirea spre el. Atunci Rafael simti ca in acea privire se adunasera o multime de intrebari.

-Rafel de ce se retrag oamenii in taceri?il intreba punand cafeaua in ibric.

-Poate ca s-au golit de cuvinte…

-Se poate goli cineva cu adevarat de cuvinte?

-Da. Cel putin de cele senine. Stii sunt situatii in care cuvintele par prea goale. Si atunci de teama sa nu aiba rezonanta unui sunet de tinichele cadem in tacere. E posibil si altceva. Sa ne fie atat de multe sentimentele, freamatele, incat sa nu le putem cuprinde in cuvinte.

-Sau poate tacem ca sa ne auzim?O tacere…netacere?

-Hmm. Asta cu tacerea netacere e noua. Posibil. Posibil sa fie atat de puternic totul incat sa fim amutiti. Si atunci, poate amutiti fiind, ne auzim si vorbim cu Cerul, cu Pamantul, cu Sufletul.

– Vrei sa spui ca de fapt, prin taceri ne redefinim, ne reconectam cu sinele? Prin tacere lasam loc Inaltului ce salasuieste in fiecare sa ne cuprinda.

– Da,se poate spune si asa. Omul mai are nevoie si de taceri… ii spuse Rafael in timp ce ii prinse mainile in calusul palmelor sale.

– Sunt si fugi in taceri. Fugim departe de ce ne raneste sau poate de intrebari ce ne zguduie lumea asa cum o avem faurita in interiorul nostru. Sunt cuvinte care se incrusteaza atat de adanc in noi incat de uimire, durere sau revolta nu putem alege altceva decat aparenta tacere. Spunand acestea Medeea ii turna cafeaua aburinda in ceasca. Aburii cafelei parca erau ganduri ce isi cauta locasul.

– Medeea, tacerea cladeste sau doar indeparteaza? o intreba Rafael sorbind din cafeaua fierbinte.

– Eterna dualitate…raspunse Medeea prinzandu-si in par o frezie din buchetul primit ieri de la Rafael.

-Vezi frezia asta in doua culori? Ce perfect se intrepatrund. Asa e si cu tacerea. Tacem si ne restituim noi noua. Ne recladim adunand faramele fiecarei zile in care am invatat ceva. Devenim mai constienti de eul nostru cel faurit in Inalt. Atunci,incet, ne indepartam de ce nu era cum trebuia in noi si in relatiile noastre.

Rafael tacu pret de cateva minute. Iesi pe terasa casei si simti cum linistea il imbratiseaza. Respira adanc ca si cum ar fi vrut sa inglobeze in el acea liniste.

Medeea veni si ea si privi in tacere ploaia care atingea pamantul.

– Tacerea-ruga…sopti ca si cum se temea sa nu tulbure acea frumusete a ploii.Cand ne asezam in fata icoanei, imperfectul din noi amuteste. In tacere se ridica ruga sufletului catre cer. Dumnezeu ne asculta si ne aude si tacerile. El le intelege caci stie ca tacerea e netacere, e ruga soptita a mintii si sufletului.

Rafael o prinse de mana si iesira in ploaie. Stateau imbratisati simtind si ei sarutul ploii. Sufletele lor multumeau lui Dumnezeu pentru tot. Nu era nevoie de cuvinte.

Reclame