Imperfectul simplu

– Ne conjugam viata la mai mult decat perfect, cand de fapt fiecare gand ne e un imperfect simplu. Visam la viitor tot mai mult decat perfect desi prezentul ne e un imperfect simplu. De ce? Pentru ca sufletul gandeste spre Inalt si o face in termeni de perfect. Noi, oamenii, avem insa  alipit gandirii noastre subiective termenul de imperfect. La fel de subiectiv e  si perfectul asa cum il vedem noi, cum il percepem, zise Medeea privindu-l pe  Rafael ganditoare in timp ce el isi aseza „flaconul” asa cum numea in gluma tubul de proiect.

– Si de ce crezi ca suntem prinsi intre imperfect si perfect?  o intreba el aranjand meticulos fiecare extract si  schita din mapa.

– Nu stiu. Poate din cauza ca ne pierdem undeva in calatoria asta.

– Dupa cum inteleg eu, tu crezi ca omul e perfect la inceput si devine simplu imperfect in timp. De ce crezi ca se intampla asta?

Medeea cazu pe ganduri. Stia ca Rafael e un om profund. Tocmai de aceea ii placeau discutiile cu el. Acum a cam incuiat-o cu intrebarea asta. Si totusi avea dreptate. Omul e prins intre perfectul si imperfectul lui.

– Inteleapta mea tace? rase Rafael in timp ce lua pernita de langa ea si se azesa pe sofa.

-Tace si gandeste! zambi Medeea. Ai dreptate Rafael desi….. poate parea un pic prea abstract sau fortat.

-Tu ai pornit discutia, draga mea.

-Da si tu ai intrat in joc. Hai sa vedem cum continui tu ideea.

Puma isi arata coltii? rase zgomotos Rafael.

– Omul atunci cand se naste si in primii ani din copilarie contine perfectul. Apoi crescand incepe sa contina si imperfectul. De ce?

– Pentru ca apare dependenta dragul meu?

Acum era randul lui Rafael sa o priveasca uimit si sa cada pe ganduri.

– Dependenta fata de ce?

– Cautam mereu sa fim pe placul celorlati, sa le obtinem aprecierea. Suntem acaparati de nevoia asta si devenim dependenti de fiecare gest care ne poate confirma ca suntem asa cum o cer ei.

– Sau cum ne inoculam noi ca ar vrea ei sa fim. E exact cum ziceai la un moment dat,relativ si subiectiv.  Proiectam idealul nostru asupra celorlalti si suntem convinsi ca e perfectul, replica Rafael.

– Ia uite cine e inteleptul dintre noi doi, spuse Medeea jucandu-se cu o frunza de muscata pe jumatatea careia soarele desenase o dunga de lumina.
-De fapt stii ce cred eu acum? Ca fiecare zi,  pe care tu stii ca eu o consider fila al unui jurnal numit viata, e o parte, un pas al unei calatorii spre acel perfect continut de fiecare, dar pierdut la un moment dat.

– Nu inteleg un lucru spuse Rafael. De ce spui ca e pierdut? Doar pentru ca a aparut la un moment dat imperfectul?

– Adica, tu vrei sa spui ca pot coexista, ca nu se anihileaza?intreba mirata Medeea. E ca si cum ai alatura sunetul de harpa unui harsit de ferestrau.

– Draga mea in viata totul coexista. Secretul e echilibrul. Chiar si un harsait de ferestru poate fi muzical daca e manevrat intr-un anume mod. Aici insa, ma gandesc ca tocmai acel imperfect continut sau inoculat fiecaruia dintre noi, actori pe Pamantul asta, poate fi determinant pentru perfectul ala de care zici tu.

Medeea tacu cateva minute. Nu isi puse problema asa niciodata. Privind spre fereastra spuse aprope soptit:

-Daca e constientizat…. daca ne recunoastem imperfectul nostru.

-Exact! Atunci ne revenim. Si putem sa ne dam seama daca si unde gresim. Din momentul acela reapare perfectul constientizat de data asta. Pentru ca in copilarie, la inceput il avem in noi fara insa a-l constientiza. E ca atunci cand cel aflat la carma unei nave e constient de capacitatea navei de a infrunta sau nu furtuna si o pune in capa.

– Perfectul e continut de imperfect si viceversa? intreba Medeea.

-Cam asa ceva. Si nu uita ca notiunea ta de imperfect  nu e si a mea. Si cu siguranta nu e ceea ce vede Dumnezeu cand te priveste. Pentru El imperfectul simplu e mai mult decat perfect.

Medeea tacu. Seara invaluia orasul. O alta zi isi lasa mostenirea fiecaruia dintre oameni.  Adormi cu gandul la cuvintele lui Rafael:”Pentru El imperfectul simplu e mai mult decat perfect.”

In tabelul jocului gasiti alte texte cu aceleasi 12 cuvinte

Reclame

Prinţesa călătoare, de pe bobul de mazăre

Sunt momente în care, sinceră să fiu, aş pleca hai hui doar cu visuri şi ganduri bune în buzunarul inimii. Mai ales vara. Dacă în dicţionar s-ar pune şi poze alături de cuvintele călător şi vizitator ar putea fi pusă liniştit poza subsemnatei. Aşa mă detaşez de tot ce se adună în timp în minte şi suflet.

Ador să vizitez locuri noi. Dar trebuie să recunosc că sunt cam puţin rezistentă la mersul pe jos. Asta e marea mea nemulţumire. Când mi-e lumea mai dragă, picioarele mele spun stop joc. Vrem pauză. Şi uite aşa prinţesa grupului rămâne în urmă. Ai mei dragi şi drăguţi nu comentau niciodată nimic. Nici nu era nevoie . O făceam eu în locul lor: „Hai prinţesa de pe bobul de mazăre. Trebuia să pleci cu o oră înainte şi poate aşa ajungeai şi tu la locul cu pricina odată cu ceilalţi. Dăcă erai pe munte hibernai aici. Noroc că eşti în oraş.”

Îmi aduc aminte de anul trecut când am plecat la Alba Iulia să vizităm Cetatea. Eram super încântată de idee. Dar în acelaşi timp şi un pic supărată pentru că ştiam , iar o sa strig pauză exact când era excursia în toi. Nu am o problemă cu statul în picioare. Paradoxal , nu.? Doar cu mersul pe jos pe distanţe lungi.

Am ajuns acolo şi deja mă  gândeam cum să îmi dozez efortul ca să nu încetinesc ritmul tuturor. Când deodată aud glasul unui prieten strigându-mă: ” Prinţesă caleaşca te aşteaptă. ”

M-am întors mirată. La picioarele mele afla un pachet nu prea mare, pe care scria frumos . „Pentru a noastră prinţesă.. şi din drag pentru noi!”. Am deschis pachetul nedumerită. Zăpăciţii mei ştiau că eu nu am habar să merg pe role. Aşa că,  ceva  de genul asta nu putea fi. Si am dat cu ochii de un

skateboard electric.

sk
Acum trebuie să vă spun că visam de ceva vreme la el. Dar în secret. Sau cel puţin aşa credeam eu. Se pare că aveam printre noi un paranormal. Vă mărturisesc că m-am bucurat ca un copil mic. M-am urcat pe el si dădeam ture de ziceai că sunt la circuit de formula 1.

Am pornit să vizităm Cetatea. Ghici cine era în faţă? Daaaa, eu prinţesa de pe bobul de mazăre. La masă am întrebat cum de au ştiut de visul meu secret. La care, prietenul meu a răspuns nonşalant:” Nu am ştiut, dar eu unul mă şi vedeam aşteptându-te iar cu urechile alungite de foame. Şi m-am gandit să caut o soluţie. Uite aşa, în miez de noapte bântuiam netul. Am dat de cei de la Depozit Online.ro.

logo

 

Când am văzut categoria skateboard electric, am strigat precum Arhimede….Evrika! Mai aveam un pic şi ţopăiam prin casă în miez de noapte. Am şi trimis mail de mulţumire celor de la Depozit Online, pentru că au adăugat în oferta lor aceste skateboard-uri. Ne-a pufnit râsul pe toţi! Nu sunt genul care să se supere aşa uşor, aşa că râdeam şi eu cu gura până la urechi.
Am pus mâna pe tabletă şi am intrat şi eu pe Depozit Online.ro, ca să mai comand încă un skateboard electric. Nu se ştie niciodată când voi avea nevoie de încă unul ca să mă plimb alături de o persoană dragă, prin oraşele ţării. Chiar am rămas uimită de oferta disponibilă ! De la materiale de construcţii, armături, plăci izolante, scule electrice, şi până la biciclete, obiecte pentru champing, şezlong-uri şi jucării pentru cei mici, toate la preţuri foarte faine.

Aparente

Aparentele.  Ne guverneaza  fara sa le constientizam intotdeauna existenta. Cotidianul e patria aparentelor. Devenim subjugati cel putin pentru o perioada de ele.  Se ascund dibace in diferite forme. In acel „asa trebuie sa se intample” sau in etalone impuse de anumite persoane si inoculate prin gesturi sau cuvinte si celorlalti .

Alegem in viata uneori aparenta in detrimentul fericirii.   Alegem sa facem ceea ce ne cere acel „asa trebuie”, acel cod nescris, dar stiut si trait de generatii.  Si fericirea ramane a fi traita pe ascuns. Picatura cu picatura.  Ca mai apoi sa ne retragem incet si sa ramanem cu amintirea acelei fericiri „furate” vietii.  „Furate” societatii inchistate in reguli ce pun sufletul undeva departe  pe lista de  prioritatii. Privim pe cineva si vedem doar la suprafata.  Doar la ceea ce se dezvzluie ochilor fizici. Si suntem tentati sa nu trecem de aparenta. Ceva ce pare fad nu poate fi spectaculos. Si viata zambeste, caci stie ce surprinzatoare sunt aparentele. Si ca in fiecare fiinta e o apa adanca si o poveste ce asteapta sa fie spusa. Si daca stim sa privim si sa ne apropiem de fiinta cu tacere adanca, vom descoperi o lume interioara bogata. Plina de trairi, povesti,lumini si umbre.  A unui  suflet in care iubirea are locul ei aparte. Caci inima unui om e un cer pe care amintirile pot tese cate un norisor vaporos care poate fi o obturare a unei realitati relative.

Mai sunt perioade in care ni se pare ca tot ceea ce stiam e o aparenta. O masca. Ne lasam pacaliti de vorbe  si purtati in locuri in care indoiala e regina. Si datorita acelei indoieli care a gasit locul propice pentru a-si arunca samanta, luam decizii pripite, orbesti chiar.

Decizii ce ne pot marca destinul. Trebuie sa fim atenti ce spunem, cand spunem si cum o spunem. Caci un cuvant e arma sau binecuvantare. E o samanta ce purtata de vant poate deveni roditoare sau pur si simplu un spin ce iti strapunge inima si iti incetoseaza gandurile. Ca mai apoi un anumit gest sau o intamplare sa iti descopre adevarul sau sa ti-l redescopere. Sa vezi ca ceea ce in aparenta parea o falsitate ce masca un presupus adevar, era indubitabil  adevarul.

Sunt decizii pe care le putem remodela  sau sunt cele cu caracter permanent ce isi pun amprenta definitiv asupra noastra sau asupra celor din jurul nostru. Si oricat am vrea nu putem sa schimbam niciodata ceea ce se intampla , datorita acestor decizii.

Sunt cuvinte care daca sunt rostite de cineva care e foarte important pentru noi devin mai mult decat o simpla opinie. Devin adevar. Un adevar ce ni-l asumam. Fara insa a avea motivatia  necesara si fara a ne intreba daca e intr-adevar asa. Si acel aparent adevar ne devine atat prieten cat si dusman. Caci ne inchide intre limitele lui.

Atunci apare cineva care ne atinge usor cu o vorba. O vorba rostita soptit, dar care are o forta imensa de a distruge acele limite impuse de aparenta adevarului spus si stiut pana atunci.

Ceea ce considerai defect, devine calitate si nu mai trebuie ascuns.  Daca un cuvant e spus cand si cum trebuie are efectul apei ce curge linistit la radacina unei flori si prin bogatia ei devine  un lichid plin de magie ce ajuta bobocul sa rupa coaja ce il inconjoara si sa devina floare.

Ajuta persoana careia ii este adresat sa devina constienta de propria valoare, de ea insasi. Sa isi dea seama ca e perfecta in imperfectiune. Ca tocmai faptul ca nu e cum cere acel” asa trebuie,” o face speciala si perfecta. Si bobocul devine o floare superba ce nu se teme sa se lase mangaiata. E ca o trezire a propriei persoane dintr-un „vis” ce parea realist, la realitatea personala. Si asistam la o salvare a omului din chingile  aparentelor.

Privim in jur oamenii si sunt dati in care ne intriga un gest, o privire.  Si incercam sa ghicim ce e acolo. De ce se fac anumite gesturi ce par a nu fi logice, doar pentru ca nu se incadreaza in nota lucrurilor stiute de noi  Din nou aparenta. Ne lansam in presupuneri si scenarii, pe care mai apoi le alipim persoanelor si le luam drept adevar.

Dar mai apoi, datorita unor intamplari, ni se releva adevarata poveste.  O poveste ce poate parea imposibila pentru acea persoana. Si totusi e adevarul ei.  Un adevar scris cu gesturi mici, dar clare.  Gesturi ce ne ramn in minte adanc intocmai ca acele urme adanci ramase in carne, laste de niste unghii de pisica adanc infipte.  Spre a nu fi uitate.

Concluzia mea e ca trebuie sa invatam sa privim dincolo de aparente. Si vom descoperi comori.

Aceasta postare mi-a fost inspirata de o carte draga sufletului meu. O carte ce te provoaca la a te confrunta pe tine insuti in raport cu aparentele.  E vorba de Visatoarea din Ostende. Darul primit de la un om sensibil si drag, Maria.  O persoana ce imi arata mereu frumusetea sufletului ei.  Multumesc,draga mea.

Am incercat sa pun in aceste ganduri o farima din mine si cuvintele duzinei propuse de Eddie.