Bradul meu

Imi aduc aminte cu cata emotie si fascinatie impodobeam bradul. Mi se parea ca in fiecare luminita s lucire din globuri locuia un inger.Un crampei  magic de cer se pogora i1510328371-gallery-1470688664-balsam-fir-2n casa .Blandetea  salasuia,ca si  acum, in vocile si privirile celor dragi.

 Cand simt mirosul Bradului, in perioada aceasta ma teleportez in copilarie, cu sufletul incarcat de nostalgie si dor  .Nostalgia clipelor de atunci si dorul de copilarie si seninatatea ei .
Priveam bradul cu admiratie.. era acelasi indiferent de timp. Era mereu verde si magic. Crengile lui dadeau impresia de  fragilitate dar erau puternice. Imi parea ca poarta cu el povestea Nasterii  lui Isus  soptita din PreaInalt spre Pamant.
Acum  impodobesc si un altfel de brad in sufletul meu. Unul in care luminitele sunt oameni dragi ,familie si prieteni noi si vechi, iar globuletele sunt ceea ce am invatat sau am primit din lumea fiecaruia.
Braduletul sufletului meu e magic si superb  datorita a tot ceea ce Dumnezeu mi-a daruit frumos. Si creste in fiecare zi. datorita acelor luminite amintite mai sus.
 Sper sa aveti un Craciun, plin de lumina si caldura. Bucuria si iubirea sa va locuiasca in suflet. Si sa fiti mereu la fel de falnici si frumosi ca si bradul.
Alte texte in tabelul lui Eddie
Anunțuri

Cadoul

Cat de senin e cerul. Cat e de albastru.  Cata culoare in frunze. Ce spectacol.  Cata gingasie in florile toamnei. Mai ales in movul discret al branduselor. Ce poveste soptita usor de adierea vantului. Vantul care a adunat in atingerea lui toata caldura verii, ganduri si sperante nesoptite nimanui, doar lui.

Cadoul daruit de natura, noua. Sufletelor ce stiu sa asculte povestile soptite de fosnetul padurii.  Padurea ce acum invasmentata de Doamna Toamna poarta in ea povestea fiecarei frunze ce acum isi ia zborul suspinand a dor.

In tot acest tablou, vara pare a se fi ascuns in razele de soare nedorind sa plece si jucandu-se vesela printre copaci.

E cadoul ei pentru cei ce o iubesc. Pentru cei care privesc cu bucurie si nostalgie un trandafir care se rasfata ca un rege intre ruginiul toamnei.

Privind acest tablou zambesc fericita si primesc cu sufletul zburdand cadoul.

Apoi, ochii se muta spre un alt cadou. Familia.Toti cei dragi. Si sufletul canta de fericire. Chiar daca uneori, durerea si nelinistea isi croiesc drum pe ale inimii carari. Chiar daca au fost zile in care teama isi arata coltii. Acum insa ma bucur de cadoul pe care Dumnezeu mi l-a dat .. Fiecare zi in care le vad privirile si le aud glasurile.

Glasurile lor sunt o melodie ce poarta in ea Iubirea. Iubirea curata, nealterata de nimic. Nesufocata de o realitate uneori sufocanta.  Melodia din glasurile lor e cea care mangaie rani, usuca lacrimi, da speranta si in anumite momente te ridica si pune aripi viselor. Cadoul celor dragi pentru noi.

Rasarit de soare.’Inceputul unei zile. Unei noi zile din viata noastra. Viata…Cadoul primit de la Tati. Pe care il descoperim incet, cu pasi mici, uneori increzatori, alteori nesiguri, in fiecare zi. Cu lacrimi sau cu zambete.

Avem cadoul acesta minunat. Si posibilitatea de a il trai frumos. De a scrie pe fiecare fila a sa ceva de suflet. Din suflet. De a darui si a primi. Cadoul nostru pentru cei de langa noi. Daruind primim.

Prietenii, noi si vechi, alt cadou primit pentru a trai iubind. Oamenii care te aud si cand taci, care te vad si cand crezi ca te-ai ascuns bine in coltul tau tainic. Sprijinul nostru atunci cand drumul se mai ingreuneaza. Cei a caror cuvinte spun adevarul si mangaie.Cei care ne accepta asa cum suntem. Si care nu vor fi niciodata in unison cu acel nu pot. Si vor fi alturi noi sa ne arate ca se poate.

Apoi, mai e un cadou.  Talentul fiecaruia. Raza de lumina pe care o daruim lumii. Cadoul pe care, daca il acceptm si il  dezvoltam, il facem propriul nostru cadou catre Divinitate.

Viata mea e plina de cadouri . Dragostea celor dragi, gesturile pline de blandete, de iubire neconditionata. Am in viata mea inocenta  copiilor  celor dragi sufletului meu( familie si prieteni) care daruiesc de fiecare data cadou imbratisarea lor sau ceva creat cu manutele lor . Comori adevarate .

Cadoul meu pentru cei dragi, familie, prieteni si cei care vor citi aceste randuri este simplu: farama de suflet. De inima. Caci asta ma reprezinta cel mai bine.

Iar acum, va invit sa cititi si alte raspunsuri la provocarea zilei,lansata de Edy

Psiluneli- Un cerc deschis

Mi-au fost cuvintele straine. Au alergat departe de mine. S-au destramat pe cer ori s-au ascuns in raze de soare.
M-am destramat si eu si m-am recompus mai apoi. Din visuri soptite incet spre inalt si implinite, din intamplari frumoase si amintiri adunate pentru retraire, lacrimi si zambete, teama si speranta, si certitudinea Iubirii.
Am visat si am sperat. Am ajuns in locuri mult dorite si pline de Sfintenie si pace. Locuri in care timpul ingheata, rautatea dispare si Divinitatea te invaluie. In care ai impresia ca nu poate fi decat senin.

M-am reincarcat cu bine si sperante, am scuturat de pe sufletul meu praful unei ierni agitate si al unei primaveri mai calme si am pus in locul lui Credinta Rugii Implinite.
Am inghenucheat si m-am ridicat, m-am sfarmat si am fost ajutata sa ma recladesc, am trait agonie si extaz.
Desenam cerc in jurul meu , un cerc protector. Un cerc de senin, de priviri ce nu purtau in ele decat Iubire si Speranta. Si tot ce era rau disparea. Dar mai apoi , l-am deschis putin pentru a prini si oamenii dragi in el. E un cerc al Binelui, al Daruirii si al Seninului. Si daca uneori vor aparea nori amenintatori vom impreuna mainile si vom privi spre Cer, spre coltul nostru de Rai, rugandu-l pe Tati sa readuca soarele, neuitand sa nu inchidem cercul, ci intotdeauna sa mai primi pe cineva in el.
Sa se fi reintors cuvintele la mine, oare.? Sa fi pasit ele inapoi in cercul inimii mele? Doar voi puteti a-mi spune. E un cerc cu sclipiri de vara tarzie.
Pentru alte scrieri , mai reusite, va invit sa vizitati tabelul Psi.

Si nu uitati sa nu inchideti cercul.

Inter arma silent musae

E o zi ploioasă. O zi în care muzele ar trebui să se refugieze în condei. Omul, care se joacă cu vorbele, se aşeză în faţa unei coli albe căutând cu mintea muza. Brusc, gândul îi fuge la cuvânt şi puterea sa. „Cuvântul trebuie să zidească”, asta îşi repeta, mereu,  atunci când se lăsa purtat în dansul lor.

Părintele Arsenie Boca spuse, la un moment dat, că orice cuvânt e viu atunci când e spus cu blândeţe şi înţelepciune. E precum picurii de ploaie, care hrănesc pământul şi îl fac roditor. Dar atunci când e spus dur şi în impulsuri de orgoliu devine ca o furtună care distruge.

Cu aceste gânduri invoca muzele. Doar că, liniştea era atât de profundă încat avea impresia ca e în pustiu. Era prima data când muzele tăceau. Mirarea îi era profundă. Se întreba daca a greşit cu ceva.

Pentru o clipă s-a simţit abandonat, pustiit. S-a retras în colţul lui de seninătate, sperând că acolo va fi mai bine. Era colţul în care zumzetul lumii devenea mut.  Acum, în schimb, zumzetul era mult prea puternic şi purta în el mult gri.

O lacrimă se prelinse uşor pe obrazul său, căci acum îşi dădea seama că ceea ce îi era foarte drag, cuvântul, a devenit ecou sălbatic ce poartă-n el, triumfător şi nefiresc, furtuna. Muzele s-au retras îndurerate şi speriate din calea acestei dezlănţuiri. Au fugit chiar şi de el, cel care folosea cuvintele, cu drag şi atenţie, pentru a zidi, a bucura şi a însenina cu el, chiar şi o zi ploioasă. L-au exilat pentru o vreme.

Muzele au ales să vorbească în şoaptă. Dar şoapta era atât de stinsă încât păreau că tac. Căci atunci când e război muzele tac sau sufletele devin surde.

Omul care se juca prin cuvinte se ridică din colţul său de linişte şi se întoarse la coala albă, unde a aşternut aceste gânduri şi,  imediat, a promis muzelor tăcute că ale sale cuvinte vor fi purtătoare de frumos şi senin. Şi vor învinge paşnic prin gând bun. Iar mai apoi,  se vor auzi, căci oameni buni sunt la tot pasul şi simt vibraţia benefică a cuvintelor frumoase. Eu îi văd, aud, îi simt, îi ştiu.  Voi?

Acest text participă la psiluneala clubului psi.

Psiluneala- De ce scriu

Am adunat în mine picuri căzuţi din norii de pe cerul vieţii.  Picuri ce au udat adâncul sufletului meu. Apoi raze de soare s-au ivit şi au înflorit ele, cuvintele, ce, încet, încet, semănau cu florile de cireş care se aşterneau ca un covor pur în calea celor ce treceau prin preajma lor.

Le-am primit, îngrijit iar mai apoi le-am dat un loc în care sa se desfăşoare frumos. Uneori au fost mai dure, alteori mai blânde.

Cuvintele mă ajută să mă exprim şi să mă descopăr. Prin scris am scuturat norii, am prins amintiri fugare, am râs, am plâns.

Cred că nu scriu eu, ci sufletul meu. Prima mea scriere era zbor spre El. M-au invadat cuvintele. Şi, parcă, se scriau singure.

Apoi m-au însoţit pe drumul vieţii, când sufletul plângea a despărţire.  Durerea mi-am pus-o în ele şi  le-am ascuns în pagini  închise.

Bucuria sau gânduri mai profunde tot în scris le-am exprimat. Le-am dezvoltat. Iubesc comunicarea directă, dar în mod egal şi scrisul.

Scriu de plăcere. Scriu cu sufletul. Simplu, fără cuvinte complicate. Nu emit pretenţii literare.

Scriu pentru că am fost încurajată a o face, atunci când eram precum o fântână, aparent, secată.

Cuvintele au revenit în locul lor şi, acum, ţâşnesc pentru a se aşeza, sper, în geamul sufletelor voastre.

Ar mai fi, poate, multe de scris, de spus.  Voi scrie atâta timp cât voi putea dărui şi cât timp nu îmi voi pierde plăcerea  de a o face. Câtă vreme sufletul meu pune o fărîmă din el în pagini virtuale sau nu,  dar mai ales atâta timp cât voi avea alături oameni frumoşi ca voi şi care ştiu să citească dincolo de cuvinte. Şi mai scriu pentru Cineva, dar asta ştiţi si ati simtit.

Pentru alte articole mai reuşite, vă invit să faceţi o vizită în clubul Psi.

Psiluneala-Lacrimi de crorcodil

Zilele trec rapid peste noi. Adunăm clipele şi le punem undeva într-un colţişor în care ajungem doar noi. Doar noi avem cheiţa.

Sunt perioade în care, într-un moment de răzvrătire, venit  din prea plin sau teribilism, ne rupem de ceea ce ne dădea stabilitate şi pace. Vrem să ne reinventăm.

Alegem de multe ori calea cea mai uşoară, cea care ne da satisfacţii imediate. Fericirea de moment, cum am mai spus-o şi în alte articole. Avem impresia ca suntem stăpânii lumii şi că am reuşit ceea ce mulţi nu au făcut-o. Să ne fim îndeajuns.

Doar sufletul, uneori, răzbate  în lupta cu mintea ce caută cumul. Simţim, parcă, în noi,  cum se adună, din nou, frământări şi ploi. Dar le alungăm cu un gest brusc de nemulţumire, aşa cum alungam în copilărie lacrimile de crocodil, pe care mama le ghicea uşor.

După un timp, însă, vedem cum  acel nou personaj  creeat de noi se îndepărtează de tot şi toate. E solitar. O solitudine ce ne macină sufletul şi ne face sa ne simţim goi şi flămânzi, chiar dacă suntem angrenaţi în tot felul de acţiuni ce ne păcălesc, dându-ne o stare de bine aparentă.

Sufletul e în schimb cel ce nu poate fi păcălit şi ne spune blând: „E timpul sa te reîntorci Acasă! Să redevii fiul sau fiica de dinainte! Să îţi dai seama că iubirea adevărată şi fericirea îţi sunt oferite de cei dragi, de cei care te iubesc, chiar dacă nu eşti perfect.

Ne reîntoarcem Acasă ruşinaţi de rapiditatea cu care am acceptat ca rebelul din noi, să ne captureze, căci ne dăm seama că Dumnezeu şi cei dragi nu aşteaptă de fiecare dată lacrimi. E bine să nu cădem în extrema cealaltă, în care să folosim lacrimile ca pe un arsenal. E de ajuns sa fim sinceri şi adevăraţi.

Lacrimile de crocodil al celui ce se roagă din suflet dispar şi se transformă în lacrimi de fericire şi mulţumire. E binecuvântat cu o mare iubire necondiţionată!

Această mică încercare e o lacrimă, nu de crocodil, de mulţumire că pot fi în tabelul clubului psi, unde alţii au scris alte variante.

Psiluneală: Depărtătorul de coaste

Azi păşim pe un drum de reînnoire. Reînnoirea minţii, sufletului. Azi avem nevoie, poate, de un bypass al iubirii şi dăruirii. De un depărtător de coaste şi de un chirurg care să operereze pe acea coardă.

Să cureţe de scamele sentimentelor vechi şi, uneori, devenite resentimente, acea parte a inimii care iubeşte şi care, tot uneori, este sufocată de prea mult fum cu iz de realitate impusă.

Sufocată fiind, inima bate cu încăpăţânare în aşteptarea momentului în care vom recurge la acel instrument care poate depărta coastele şi ajunge direct la ea.  Sa o revitalizeze.  Căci de multe ori rugăciunea este ca un depărtător de coaste care permite Chirurgului să  ajunga la ea şi să o vindece .

Uneori inima e supusa multor încercări şi am vrea, poate, să o facem mai imună  la toate. Dar ce facem cu sufletul? El nu poate şi nu vrea să fie imun. El e creat pentru a simţi, a iubi, a dărui, iar atunci când întâlnim obstacole şi am vrea să ne  folosim de acel depărtător, faptic, sufletul ne trimite înspre depărtătorul Divin. Şi ne readucem aminte rugăciunea. In momentul acela, ne reîndreptăm către reconstruirea noastră.  Scamele, deşi uneori se încăpăţânează să mai rămână agăţate, până la urmă vor cădea, căci sufletul a acceptat intervenţia Chirurgului cu al Său depărtător. Din acel moment, ne dăruim nouă înşine acel cadou al omeniei, dăruind şi celorlalţi fărîme din suflet. Pentru suflet.

Şi bypassul pe coarda iubirii şi dăruirii redevine posibil.

Acest text participă la psiluneala clubului  psi