Izvor

Izvor de Credinta ne e Cuvantul.

Izvor de mir ne e a Sa atingere.

Salvare a sufletelor pline de cicatrici

Vindecare a trupurilor aflate in incercare.

Izvor de tamaduire Sfanta cu atingere de Maica Iubitoare.

Ce ruga o inalta mereu catre Fiu si Sfanta Treime.

Reclame

Hristos a inviat!

E ziua in care bucuria nu e o stare trecatoare, ci devine o haina luminoasa a sufletului. De fapt pentru cei care Cred bucuria e permanenta. E un fapt cert nu ceva trecator.

Azi mai mult decat oricand e despre fericirea implinirii Promisiunii Divine. Viata biruie hristos-a-inviat-crestini-com_si Lumina sparge ceata confuziei din sufletele oamenilor de azi.

E ziua in care ridic ochii spre Cer si cu sufletul prea plin multumesc iar si iar ca suntem, ca ne suntem. E cel mai frumos dar. Da,azi si de fapt fiecare zi e si va fi despre Adevar, Speranta, Credinta si Nadejde.

Azi e despre Suflet si Cant al biruintei; despre suflete aflate unele langa celalalte uitand de cele rele.

Sa va fie Sarbatoarea Invierii plina de Credinta, Speranta si Pace.

Hristos a inviat!

Tacerea-netacere

Privirea ii „adormise” pe salutul cerului catre Pamant. Era un calm desavarsit in acel salut. O tacere..netacere.

Deodata auzi vocea lui Rafael:

-Salutare.Ce faci, filosoafa mea?Pe unde iti umbla gandurile?5D-DIY-3D.jpg_340x340

Medeea isi intoarse privirea spre el. Atunci Rafael simti ca in acea privire se adunasera o multime de intrebari.

-Rafel de ce se retrag oamenii in taceri?il intreba punand cafeaua in ibric.

-Poate ca s-au golit de cuvinte…

-Se poate goli cineva cu adevarat de cuvinte?

-Da. Cel putin de cele senine. Stii sunt situatii in care cuvintele par prea goale. Si atunci de teama sa nu aiba rezonanta unui sunet de tinichele cadem in tacere. E posibil si altceva. Sa ne fie atat de multe sentimentele, freamatele, incat sa nu le putem cuprinde in cuvinte.

-Sau poate tacem ca sa ne auzim?O tacere…netacere?

-Hmm. Asta cu tacerea netacere e noua. Posibil. Posibil sa fie atat de puternic totul incat sa fim amutiti. Si atunci, poate amutiti fiind, ne auzim si vorbim cu Cerul, cu Pamantul, cu Sufletul.

– Vrei sa spui ca de fapt, prin taceri ne redefinim, ne reconectam cu sinele? Prin tacere lasam loc Inaltului ce salasuieste in fiecare sa ne cuprinda.

– Da,se poate spune si asa. Omul mai are nevoie si de taceri… ii spuse Rafael in timp ce ii prinse mainile in calusul palmelor sale.

– Sunt si fugi in taceri. Fugim departe de ce ne raneste sau poate de intrebari ce ne zguduie lumea asa cum o avem faurita in interiorul nostru. Sunt cuvinte care se incrusteaza atat de adanc in noi incat de uimire, durere sau revolta nu putem alege altceva decat aparenta tacere. Spunand acestea Medeea ii turna cafeaua aburinda in ceasca. Aburii cafelei parca erau ganduri ce isi cauta locasul.

– Medeea, tacerea cladeste sau doar indeparteaza? o intreba Rafael sorbind din cafeaua fierbinte.

– Eterna dualitate…raspunse Medeea prinzandu-si in par o frezie din buchetul primit ieri de la Rafael.

-Vezi frezia asta in doua culori? Ce perfect se intrepatrund. Asa e si cu tacerea. Tacem si ne restituim noi noua. Ne recladim adunand faramele fiecarei zile in care am invatat ceva. Devenim mai constienti de eul nostru cel faurit in Inalt. Atunci,incet, ne indepartam de ce nu era cum trebuia in noi si in relatiile noastre.

Rafael tacu pret de cateva minute. Iesi pe terasa casei si simti cum linistea il imbratiseaza. Respira adanc ca si cum ar fi vrut sa inglobeze in el acea liniste.

Medeea veni si ea si privi in tacere ploaia care atingea pamantul.

– Tacerea-ruga…sopti ca si cum se temea sa nu tulbure acea frumusete a ploii.Cand ne asezam in fata icoanei, imperfectul din noi amuteste. In tacere se ridica ruga sufletului catre cer. Dumnezeu ne asculta si ne aude si tacerile. El le intelege caci stie ca tacerea e netacere, e ruga soptita a mintii si sufletului.

Rafael o prinse de mana si iesira in ploaie. Stateau imbratisati simtind si ei sarutul ploii. Sufletele lor multumeau lui Dumnezeu pentru tot. Nu era nevoie de cuvinte.

Primavara si aniversare


Sufletul avea nevoie sa se scuture de furtunile iernii. Ca sa poata reinflori, avea nevoie de un loc in care sa poata aseza farame din el, unele mai luminoase, altele mai umbrite de valtoarea vietii.

Asa ca, acum patru ani, cu ajutorul unui suflet margarit, am inceput sa ma joc mai serios aici cu cuvintele. Sa cladesc casuta farimelor din suflet, punand tot ceea ce simteam in ea. Am lasat ganduri cu falfaieri de aripi de inger sa se asterne usor si am incercat sa le alung pe cele care purtau poate un strop prea mult dintr-o realitate pictata uneori cu nuante de gri.

Aici, am adus uneori cu sfiala, ceea ce Tati imi soptea prin tresarirea sufletului. Am scris despre speranta si am trait-o la propriu zi de zi. M-am recladit cu fiecare farama de suflet .

Am avut perioade in care am abandonat casuta. Imi parea greu sa mai pun cuvinte frumoase la ferestrele ei. Parca fugeau de mine sau realitatea ma rapea de langa ele. De fapt, cred ca voiau timp sa tese frumos ganduri razlete. Atunci fugeam si eu la oameni dragi cu suflet de papadie, miros de lacramioare si farmec de margarit povestitor.

De multe ori, m-am gandit serios daca sa mai continui sau nu. Uneori, aveam impresia ca ma joc ca un copil mic cu creionul pe hartie. Dar, datorita voua, am realizat ca nu e asa. Ca tot ce scriam, scriu si voi scrie, cu greseli sau fara, copilareste sau serios, are un sens.

Va multumesc, pentru fiecare popas aici si pentru fiecare vorba spusa, scrisa din suflet. Au trecut deja trei ani! Ma inclin si va multumesc iar si iar..dragii mei prieteni.

Si nu uitati: „Ziua în care Domnul a creat speranța a fost probabil și cea în care a zămislit primăvara”. – Bern Williams

 Imperfectul simplu

– Ne conjugam viata la mai mult decat perfect, cand de fapt fiecare gand ne e un imperfect simplu. Visam la viitor tot mai mult decat perfect desi prezentul ne e un imperfect simplu. De ce? Pentru ca sufletul gandeste spre Inalt si o face in termeni de perfect. Noi, oamenii, avem insa  alipit gandirii noastre subiective termenul de imperfect. La fel de subiectiv e  si perfectul asa cum il vedem noi, cum il percepem, zise Medeea privindu-l pe  Rafael ganditoare in timp ce el isi aseza „flaconul” asa cum numea in gluma tubul de proiect.

– Si de ce crezi ca suntem prinsi intre imperfect si perfect?  o intreba el aranjand meticulos fiecare extract si  schita din mapa.

– Nu stiu. Poate din cauza ca ne pierdem undeva in calatoria asta.

– Dupa cum inteleg eu, tu crezi ca omul e perfect la inceput si devine simplu imperfect in timp. De ce crezi ca se intampla asta?

Medeea cazu pe ganduri. Stia ca Rafael e un om profund. Tocmai de aceea ii placeau discutiile cu el. Acum a cam incuiat-o cu intrebarea asta. Si totusi avea dreptate. Omul e prins intre perfectul si imperfectul lui.

– Inteleapta mea tace? rase Rafael in timp ce lua pernita de langa ea si se azesa pe sofa.

-Tace si gandeste! zambi Medeea. Ai dreptate Rafael desi….. poate parea un pic prea abstract sau fortat.

-Tu ai pornit discutia, draga mea.

-Da si tu ai intrat in joc. Hai sa vedem cum continui tu ideea.

Puma isi arata coltii? rase zgomotos Rafael.

– Omul atunci cand se naste si in primii ani din copilarie contine perfectul. Apoi crescand incepe sa contina si imperfectul. De ce?

– Pentru ca apare dependenta dragul meu?

Acum era randul lui Rafael sa o priveasca uimit si sa cada pe ganduri.

– Dependenta fata de ce?

– Cautam mereu sa fim pe placul celorlati, sa le obtinem aprecierea. Suntem acaparati de nevoia asta si devenim dependenti de fiecare gest care ne poate confirma ca suntem asa cum o cer ei.

– Sau cum ne inoculam noi ca ar vrea ei sa fim. E exact cum ziceai la un moment dat,relativ si subiectiv.  Proiectam idealul nostru asupra celorlalti si suntem convinsi ca e perfectul, replica Rafael.

– Ia uite cine e inteleptul dintre noi doi, spuse Medeea jucandu-se cu o frunza de muscata pe jumatatea careia soarele desenase o dunga de lumina.
-De fapt stii ce cred eu acum? Ca fiecare zi,  pe care tu stii ca eu o consider fila al unui jurnal numit viata, e o parte, un pas al unei calatorii spre acel perfect continut de fiecare, dar pierdut la un moment dat.

– Nu inteleg un lucru spuse Rafael. De ce spui ca e pierdut? Doar pentru ca a aparut la un moment dat imperfectul?

– Adica, tu vrei sa spui ca pot coexista, ca nu se anihileaza?intreba mirata Medeea. E ca si cum ai alatura sunetul de harpa unui harsit de ferestrau.

– Draga mea in viata totul coexista. Secretul e echilibrul. Chiar si un harsait de ferestru poate fi muzical daca e manevrat intr-un anume mod. Aici insa, ma gandesc ca tocmai acel imperfect continut sau inoculat fiecaruia dintre noi, actori pe Pamantul asta, poate fi determinant pentru perfectul ala de care zici tu.

Medeea tacu cateva minute. Nu isi puse problema asa niciodata. Privind spre fereastra spuse aprope soptit:

-Daca e constientizat…. daca ne recunoastem imperfectul nostru.

-Exact! Atunci ne revenim. Si putem sa ne dam seama daca si unde gresim. Din momentul acela reapare perfectul constientizat de data asta. Pentru ca in copilarie, la inceput il avem in noi fara insa a-l constientiza. E ca atunci cand cel aflat la carma unei nave e constient de capacitatea navei de a infrunta sau nu furtuna si o pune in capa.

– Perfectul e continut de imperfect si viceversa? intreba Medeea.

-Cam asa ceva. Si nu uita ca notiunea ta de imperfect  nu e si a mea. Si cu siguranta nu e ceea ce vede Dumnezeu cand te priveste. Pentru El imperfectul simplu e mai mult decat perfect.

Medeea tacu. Seara invaluia orasul. O alta zi isi lasa mostenirea fiecaruia dintre oameni.  Adormi cu gandul la cuvintele lui Rafael:”Pentru El imperfectul simplu e mai mult decat perfect.”

In tabelul jocului gasiti alte texte cu aceleasi 12 cuvinte

Adevarata valoare

Suntem calatori pe acelasi drum. Unde duce? Spre autodescoperirea noastra dincolo de statutul de simplu  ins, individ. Dar, desi pornim toti pe aceeasi carare, de multe ori avem tendinta sa ne abatem, mai ales cand apar tentatiile de orice fel sau greutati.  Atunci ne ratacim si poate nestiind ce se intampla cu adevarat cu noi, cautam un nume pentru ceea ce traim. Si o numim realism cotidian.  In clipa in care insul se lasa prins de fiecare cerinta a cotidianului exista riscul de a se nega pe sine. Valoarea lui ca unic incepe sa fie data  de felul  cum e catalogat de ceilalti si nu de actiunile sale izvorate din sine.  Asa se intampla cu multi care nu isi mai regasesc unicitatea si valoarea reala si se pierd in acele „evaluari” date de altii, dandu-le evaluarilor calitatea de adevar absolut, cand de fapt sunt o combinatie de  subiectivitate si relativitate.  In acest moment, al pierderii unicului din om, se instaureaza frustrarea sau poate o autosufiecienta superioara(data de laude meritate sau nu)  care aduc dupa sine reactii in urma carora sunt loviti cei din jur, fara ca cel care loveste sa constientizeze pe deplin urmarile faptelor sale asupra sa si a celor de langa ei.

Aceasta e clipa in care omul are parte de o intalnire miracol, cum spunea Andrei Plesu, ce ii poste schimba atat perceptia cat si traseul, repunandu-l inapoi pe drumul cel bun. Intalnirea miracol poate fi cu un cineva care sa aiba intelepciunea necesara si rabdarea pentru a te indrepta spre tine insati mod real.  E acel ceva, acel declansator a ceea ce salasuia in interior inca din prima zi. Atunci omul are  revelatia de a se descoperi cu adevarat. E clipa cand  vede ca are ceva unic in el si i se reveleaza cu adevarat propria valoare. Realizeaza ca ceea ce este , de fapt cine este , nu e determinat de cineva din afara, ci de actiunile lui, de credinta si felul  de a fi. Omul se scutura de ceea ce a adunat fals in el lasand adevarul suprem sa il ghideze, revedicandu-si  statutul de unic. Nu mai conteaza evaluarea celorlalti, ci doar felul in care ne priveste Dumnezeu si apoi cei dragi.

Nu lasati dragilor pe nimeni din afara voastra sa va dea impresia ca nu sunteti unici. Atunci cand cineva incearca inconstient sa va submineze increderea in voi, amintiti-va ca pentru Cineva sunteti cu adevarat valorosi.

Provocarile vietii

Fiecare zi e o provocare, o continua alegere intre bine sau aparent bine. Sunt alegeri care nu ne influenteaza numai pe noi, ci si pe cei din jur sau cei pe care ii intalnim.

De multe ori un gest sau o vorba poate schimba totul. Chiar si universul interior al cuiva. Poate nu constientizam aceste lucruri pe moment, dar atunci cand o facem atunci ne dam seama de valoarea si puterea pe care o avem.

Suntem lumini care ard continuu. Constientizand ceea ce suntem avem datoria fata de noi insine si ceilalti de a fi corecti, de a iubi si de a influenta in bine. E drept ca de multe ori ceea ce incercam sa facem este primit si privit cu reticenta. Cred ca tocmai asta e provocarea sa continuam sa fim lumina chiar daca datorita unor anumite atitudini e greu.

Nu idealizez existenta si nici omul, chiar daca sunt persoane  care imi spun asta. Stiu ca viata nu e mereu frumoasa si ca nu toti oamenii zambesc. Dar prefer sa gasesc motive de zambete si sa caut in fiecare om partea luminoasa, chiar daca se incapataneaza sa o tina ascunsa bine sau sa o nege.

Cred ca asta e una dintre menirile noastre ca oameni: sa fim luminosi si sa daruim din luminozitatea noastra lumii, sa iubim oamenii si sa fim constienti de iubirea pe care o primim si mai ales de puterea pe care fiecare alegere,cuvant si gest o are asupra noastra si a celorlalti.