Fragmente

In jur era freamat si murmur. Dar nu auzea nimic. Tacerea il asurzea.

Paradoxal, nu? Ceea ce ar fi trebuit sa faca tot zgomotul mai prezent, acum asurzea.. Nu isi mai auzea nici falfaitul aripii de pe suflet.

 De multe ori isi asemanase sufletul si micile lui incercari de a atinge alte suflete, cu zborul temator al unui porumbel ce se avanta pentru prima oara spre vazduh. Cuvintele-picuri ce il hraneau acum erau ascunse undeva, poate pe o poteca inca nedescoperita a inimii. Isi  imagina ca stateau cuminti la rand spre a fi atinse de Creator cu o pana cufundata in senin si intelepciune, ca mai apoi sa se reintoarca in salasul sufletului. Atunci poate va reauzi falfaitul aripii.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Exista oare cu adevarat acel perfect atat de vanat de toti?   Acum stia ca in goana dupa acesta omul se pierde..

De ce?Pentru ca se vrea a atinge acel perfect existent in acceptiunea umana. Fara a lua in calcul faptul ca e posibil ca in insasi imperfectiunea umana sa fie perfectiune.  Nimic din ce  ce era atins de Dumnezeu, facut de El, nu putea fi imperfect. Chiar daca asa pare. Omul, daca e privit cu ochii inimii, are cel mai frumos portret, atata timp cat se lasa atins de Iubire si Bine.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Acum stia de ce era tacerea  se scursese ca o ploaie pe sine. Cautase prea mult sa nu greseasca in ceea ce zicea sau facea.

I-a trebuit mult sa inteleaga ca nu are raspunsul pentru orice. Ca de fapt, nu poseda vreun penel fermecat care sa repare vreun suflet ranit. Avea doar cuvinte. Atat. Banale, simple, pentru unii balsam, pentru altii picuri de ploaie care poate curatau pasaj cu pasaj inimi. Sau poate doar visa sa se fi petrecut asa.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

  Se asterneau gandurile ca un puf de papadie suflat de o adiere a sufletului.

Atunci a inteles ca tacerea era doar o aparenta.  Sufletul fremata chiar si in liniste. Astepta doar sa reduca zgomotul lumii ca sa il auda.

Anunțuri

Dialog

Azi m-a vizitat Intelepciunea.

M-a intrebat ce mai fac? De ce nu mai culeg cuvinte-balsam de pe taramul vietii?

I-am zambit rusinata putin si i-am raspuns sfios ca ele mi-au cerut un ragaz. Au fugit putin intr-o clipa de respiro, sa caute o oaza de liniste de unde sa se intoarca mai pline de senin.Le-am lasat, pentru ca stiam ca si eu aveam nevoie de un timp cu mine doar. Sa imi cercetez sufletul si inima, sa le cer iertare pentru departare, pentru ca m-am lasat acaparata de real si le-am neglijat.

Intelepciunea a zambit.

– Nu au fugit. Sunt in sufletul si mintea ta, mi-a spus ea. Cauta-le, cheama-le si vei vedea cum vor veni. Se vor aseza cuminti in fata ta, gata sa formeze un scut al binelui. Stii ce putere au cuvintele, nu?

-Da, stiu. Ale mele as vrea sa le harazeasca Dumnezeu spre a fi Psalm de iubire pentru viata si oameni.Doar ca nu reusesc tot timpul. Atunci ma retrag in tacere si ele se odihnesc undeva intr-un colt de suflet, asteptand sa fie rechemate.  De fapt, as vrea ca toate cuvintele din lume sa fie asa, sa fie izvor de intelepciune si nu napraznice ca niste gloante ce vin si lovesc in plin suflete si inimi lasand in urma rani adanci. 

-Eh! ofta adanc Intelepciunea. Ce bucatica de Rai ar fi lumea daca omul ar fi mai constient de ce putere de viata si moarte are un cuvant. Si daca pe fiecare cuvant spus l-ar scufunda in pocala Iubirii si Luminii.

-Stiu. Eu continui sa cer Cerului ca tu Intelepciune, impreuna cu Iubirea si Intelegerea sa vizitati fiecare om si sa picurati in suflete cate un strop din balsamul vostru si odata  ce vor fi rani inchise si inimi vindecate  cuvintele sa devina Psalm de Bucurie.

Seara si ganduri de vara

Eo seara de vara senina. Privesc cerul si ma gandesc ca un inger se joaca cu razele soarelui ce pare a se revarsa pe cer, acum in asfintit, intr-un portocaliu ce iti inunda fiecare celula atunci cand il privesti.  Am impresia ca imi cuprinde intreaga fiinta dandu-mi un sentiment de liniste. Ceva din mine tresalta ca la un semn. E poate tremurul sufletului ce isi priveste maestrul celest la lucru. E semn ca inca mai simte ceea ce pare a veni din timp arhaic. Sincronizare intre simtamant si Cer?  Cred ca da, desi poate fi fortata aceasta concluzie.

Daca as fi fost omul rimelor ca un vechi bard, as fi reusit sa pun in versuri simfonia inimii.

Nu stiu voi, dar eu, cand ma las cuprinsa de frumusetea Cerului din serile de vara, e ca si cum as cobri intr-o mina unde ar fi un izvor de energie  si liniste atat de necesar pentru a scrie noi si noi file in al vietii roman. O viata uneori prea grabita.

Ma surprind gandindu-ma ca as vrea uneori sa invatam de la melc si atunci cand avem decizii importante de luat sau clipe de poveste in viata noastra sa ne grabim ca el. Sa nu mai fugim asa repede printre minute, ore si ani.

Ne-ar trebui o tasta de slow living uneori, de savurare a clipelor ce sunt ca o clipire de ochi sau ca o respiratie a sufletului intre azi si maine. Ar fi exact ce ne trebuie pentru a ne regasi, a desavarsi descoperire(a) celor de langa noi. Si apoi sa daruim si sa ne daruim.