Darul

 

15284963_10211845999528365_3373611274703882498_n

Totul era cufundat intr-o liniste profunda. Parca toata lumea se reetrasese intr-o firida departe de lumea dezlantuita. Doar pasii lui se auzeau atingand hotarat pamantul inghetat.

Daca cineva il vedea, sigur se gandea ca se grabeste sa ajunga undeva. Dar, de fapt, el nu mergea spre ceva anume. Simtea doar nevoia de a se indeparta de o noua durere ce cauta sa salasuiasca  in sufletul lui.

In urma lui pasii dispareau acoperiti de fulgii de nea ce dansau usor catre Pamant. Era ca si cum secunde si urme din viata dispareau in neant, neexistand vreodata.

Vazu o banca si se aseza pe ea lasand frigul sa muste din el.Simtea cum si in suflet ii zburau ace de gheata.  Voia sa fie singur. De aia venise in acest loc. Pentru ca linistea de aici nu il obliga la nimic. Decat la propria tacere. Ceea ce ii placea. I se parea ca toata agitatia din acele zile era o exagerare.

Deodata simti pe mana  o atingere usoara. Intoarse capul mirat.  Un copil il privea cu ochi mari si limpezi. Tinea in mana o cana  aburinda, pe care i-o intinse zambind candid.

– Poate iti e frig. Bea-o sa te incalzesti , sa nu te imbolnavesti. Mama spune ca trebuie sa avem grija si de trup si de suflet.

Ar fi vrut sa ii spuna sa plece , sa il lase in pace, dar ceva din privirea acelui copil il fascina .

Ii multumi si ii spuse sa nu stea in frig sa nu o supere pe mama.

Copilul ii spuse zambind ca mama l-a trimis si ca ar mai sta un pic sa ii tina companie, dar nu prea mult ca era o zi importanta pentru ei.  Era ziua celui mai bun prieten al lor.  Il intreba daca nu voia sa vina si el. Sigur nu s-ar fi suparat nimeni.

Nu voia sa mearga nicaieri. Nu era genul de om care se caute compania celorlalti. Fusese ranit de prea multe ori de oameni si atunci alesese sa nu mai fie in preajma nimanui. Era modul lui de aparare. Promisiuni neimplinite, deziluzii, toate acele momente cand iubirea lui a fost respinsa sau desconsiderata, l-au facut sa devina solitar. Era cea mai sigura cale de aparare.

Nu putea totusi sa ii spuna unui copil ca oamenii dezamagesc, ca isi folosesc cuvintele ca arma. Ii spusese doar ca nu putea merge neinvitat.

Copilul il privi jucaus spunandu-i ca a fost invitat, de catre el. Oricum prietenul lui invita mereu pe toata lumea indiferent daca oamenii aceia il cunosc sau nu.

Il privi cu suspiciune si se intreba in sine lui ce om facea asta? Sigur copilul fabula. Tacu, sperand ca cel mic se va fi plictisit. Dar nu a avut noroc.

Baiatul il intreba daca a vazut ca urmele de pasi au disparut si daca stia sa se mai intoarca inapoi. Sigur era de departe, caci el ii stia pe toti de acolo si nu il mai vazuse prin locurile acelea.

Nu ii raspunse dar da i se parea ca locul pe care el il numea acasa era tare departe acum. Mult prea departe sa se mai intoarca, fara urma pasilor lui. Deodata se simti pierdut. Era ca si cum abia acum deschise cu adevarat ochii si vedea unde era. Simtea cum frigul il cuprindea tot mai tare . Ar fi vrut sa plece, dar nu mai stia incotro sa o ia.

Copilul il prinsese de mana si ii spusese soptit: „Hai cu mine!”.  Desi ar fi vrut sa se impotriveasca, nu mai avea putere sa o faca. Toata vlaga lui disparuse o data cu urma pasilor sai, isi spusese in gand.

Tacut, cu privirea fixata pe fulgii care atingeau pamantul, porni impreuna cu baietelul rabdator, catre casa acelui prieten ce isi serba ziua de nastere cu toata lumea alaturi.

Nu avea nimic sa ii daruiasca sarbatoritului. Ii spuse asta si baietelulului , dar acesta nu-i raspunse.

Deodata auzi glasul copilului: ” Am ajuns!”

Ridica privirea si vazu o biserica. Nu mai intelegea nimic.

„Aici e o biserica”, ii zise uimit.

„Da, stiu”, raspunse copilul razand. „Aici sta prietenul meu. Aceasta e casa lui. ”

Nu mai intelegea nimic. Nici nu mai avea putere sa mai zica ceva. Privea inmarmurit biserica. Semana izbitor cu cea din satul bunicilor, cea in care obisnuia sa cante sarbatoare de sarbatoare si unde isi gasea linistea atunci cand sufletul ii era tulburat. Dar , in timp, viata, oamenii, dezamagirile, ispitele, l-au indepartat de locul acela, de linistea binefacatoare.

„Intra!”striga copilul la el ,in timp ce tinea usa deschisa.

Aproape de o stare de inconstienta,  pasi in interior. Se simtea vinovat. Nu credea ca are ce cauta acolo. Ceva ii spunea ca lipsise prea mult, ca dezamagise. Ar fi vrut sa iasa  din biserica, dar mana copilului il opri: ” E timpul sa ramai!”.

Se uita in jur si vazu ca biserica era plina de oameni care cantau colinzi si cantece despre Nasterea Domnului. Atunci isi dadu seama ca acel prieten de care ii vorbise baietelul era Isus. O caldura ii cuprinse sufletul si toate acele ace de gheata ,ce il strapunsesera vreodata,  incepeau sa se topeasca si locul lor sa fie luat de o bucurie pe care nu o putea descrie. Nici nu incerca sa isi explice tot ceea ce simtea, doar traia acele momente cu lacrimi in ochi. Acum stia ca nu mai avea nevoie de urma pasilor sai pentru a se reintoarce acasa. Avea ceva mult mai important pentru a il ghida: dragostea.

Copilul , il privi si ii spusese bland: „Ai vazut ca aveai un cadou? Era sufletul tau pe care l-ai lasat sa fie inundat de dragoste!”.

Incepu sa cante , in timp ce lacrimi de bucurie ii curgeau pe obraz. Primise cel mai frumos cadou de Craciun. Acum, se putea intoarce cu adevarat acasa.

Ps. Tabloul este realizat de un tanar foarte talentat din Baia de Fier, Dorin Cariga, pe care am avut placerea sa il cunosc in vara.Multumesc, Dorin,ca mi-ai permis sa folosesc acest minunat tablou, pentru a ilustra articolul.

 

 

 

 

Anunțuri

4 gânduri despre “Darul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s