ŞI DUMNEZEU PLÂNGE

 
Văzduhul era de plumb. Oamenii, grăbiți să ajungă la ceva sau undeva, nu îşi ridicau ochii către cerul care se întunecase și mai mult. Pe chipurile lor era o încrîncenare mult prea profundă. Părea ca viața lor se îngreunase de același gri.  Dintr-o dată au început sa cadă picuri mari. Dar nimeni nu se oprea din acea cursă fără de  final spre undeva sau ceva.
 
“ Nimeni nu are timp să vadă că  nu sunt doar picuri de ploaie…”, gândi copilul. Şi  brusc, în freamătul furnicarului de oameni se auzi un glas care striga:  „Mami, tati , Dumnezeu plînge!” Glasul său, deși firav, reuşise sa străbată către urechile fiecărui trecător. Şi  toți se  opriseră din cursa lor. Ochii tuturor se intorseseră nedumeriți către el, apoi către cer. Un domn se apropie  de copil şi îl întrebă cu glas blînd şi tremurînd:  „De ce zici că Dumnezeu plange? Sunt doar nişte picături de ploaie!” Atunci copilul privindu-l îi răspunse : „Nu sunt doar niste picături de ploaie!  Nu vedeţi? Nu auziţi? Nu simţiţi cîtă durere e în fiecare dintre ei ? Nu vedeţi că sunt altfel? Nu auziţi oftatul din fiecare atingere? Voi, oamenii mari, sunteţi vinovaţi pentru că Dumnezeu plînge!”
 
 
 Brusc se auzi un cor de vociferări:  “Cum îşi permite un puşti să zică aşa ceva? Cu ce suntem noi de vină?” Copilul continuă,  deşi părinţii săi încercară să îl oprească: „Da! Voi sunteţi vinovaţi! Îl faceţi pe Dumnezeu să plîngă de fiecare dată când greşiţi! Voi ne-aţi ucis inocenţa! Voi ne-ati arătat ce e răutatea ! De la voi am învăţat să minţim! În fiecare zi, în loc sa iubiţi, urâţi şi ne învăţaţi şi pe noi să o facem. De ce? Voi sunteţi cei care omoară tot ce frumos în ceilalţi şi ne invăţaţi că e „normal” să ne batem joc de cei din jur…, că e ‘’normal” să urâm! Aţi uitat  să ajutaţi, să iubiţi, sa împărţiţi! Ne-aţi învăţat şi ne învăţaţi sa fim egoişti!”  În timp ce el vorbea, picurii erau din ce în ce mai deşi şi grei. Cei din jur s-au oprit din agitaţia verbală şi erau consternaţi. Fiecare dintre ei se simţea vizat de acele vorbe.  Cine era acel copil care le spunea aceste cuvinte  pline de duritate dar si de adevăr?Copilul continua: „Vreţi sa fiţi iubiţi , dar nu iubiţi! Când aţi ajutat ultima dată? Când aţi spus o vorbă bună unui om necajit? Când aţi mângîaiat pe cineva îndurerat? Aţi spus recent “te iubesc?” Când v-aţi oprit o clipă să vă gîndiţi şi la cel de lânga voi? Când aţi spus o rugăciune pentru semenii voştri! De fiecare dată, când alegeţi răul, Dumnezeu plînge!”Nimeni nu mai zicea nimic. Când copilul se decise să privească în jur, văzu cum picurii de ploaie, Lacrimile lui Dumnezeu, se împleteau cu lacrimile vinovate şi pline de căinţă ale  celor pe care glasul său îi  oprise . Sufletele oamenilor au fost pătrunse de vorbele acelui copil. Şi aşa ei au fost siliţi să privească adînc în inimile lor. De abia atunci şi-au dat seama cît de  triste şi goale erau şi câtă singurătate era, deşi la uşa inimii lor bătea Iubirea. S-au privit îndelung, apoi au ridicat ochii spre cer cerînd iertare. O cerere strigată din sufletele lor îngenuncheate în timp ce buzele lor nu mişcau, căci au ales să tacă şi să lase sufletele lor însetate să vorbească. Iar strigatele lor pline de căinţă au ajuns sus la Dumnezeu, şi atunci  Dumnezeu a zîmbit, căci a ştiut că în sfârşit copiii Săi s-au întors la El.  Apăru soarele care se contopi cu ploaia lacrimilor Sale mântuitoare. Pe chipuri se vedea lumina, căci Iubirea intrase pe uşa sufletelor, iar acum Dumnezeu zâmbea. „Vă rog din suflet, să nu îl mai faceţi pe Dumnezeu să plîngă! Iubiţi, dăruiţi, fiţi buni, altruişti, fiţi Oameni!”, se auzi din nou vocea băiatului, care le dărui fiecăruia cîte o floare din buchetul uriaş pe care îl oferise  mamei sale şi  îi rugă să îngrijească această floare, la fel de  fragilă ca şi sufletele lor, cu multă atenţie şi dragoste şi să nu uite niciodată că şi  Dumnezeu plînge!

Prizonierii unei false libertati.

Zilele trecute,citind ultimul capitol al cartii „Parabolele lui Isus”, imi revenea, aproape obsesiv o idee. Suntem liberi cu adevarat sau traim iluzia unei libertati false.?

Avem libertate  dar ne e ingradita… Nu va ganditi la ceva politic . Nu ma tenteaza si nu m-a tentat niciodata. Ne e ingradita de aici si acum. Viata noastra se desfasoara doar pe aceste coordonate. Uitam ca exista un acolo si atunci. Ca exista ceva mai mult decat azi si acum.

Suntem ingraditi de acele cutume ale societatii care sunt etichetate drept normalitate. O normalitate relativa, dupa parerea mea..

Modul de a trai din ziua de azi, ne anuleaza , cel putin asa am eu impresia, identitatea ca indivizi. Nu mai suntem individualitati, doar grup

Avem liber arbitru dar il mai folosim? Oare decizile noastre sunt dictate strict de noi sau de societate. ?

Cateodata am impresia ca devenim proprii nostri temniceri. Atunci cand exista timp  pentru suflet si pentru a comunica cu noi insine si cu cei cu adevarat importanti, alegerea e netul sau tv. Octavian Paler spunea ca „omul are impresia ca vorbeste cu lumea intreaga la computer.”Si traind aceasta iluzie, unii oameni , se inchid  intr-un areal in care realitatea celor de langa ei trece pe plan secund. Si devin captivii acelei libertati false oferite de lumea virtuala.

Si atunci ma intreb retoric sau poate nu: Si sufletul?

Sufletul nu e creat pentru a fi scufundat int-o traire mercantila sau delimitata strict de anumite limite.

Sufletul vede dincolo de acum si aici. Sufletul traieste in acel  atunci si acolo. Sufletul nu isi refuza iubirea , chiar daca  e o iubire care nu se supune normalitatii relative a unei majoritati. Sufletul refuza sa fie prizonierul unei realitati impuse.

Si totusi, alegem sa devenim surzi la auzul glasului din sufletul nostru, si sa redevenim prizonierii unei false libertati ingaduite de societate. Dar in momentul in care refuzam sa mai traim dupa acele norme impuse, suntem priviti cu suspiciune.

Acest articol mi-a fost readus in memorie de o persoana foarte draga mie , in timp ce discutam despre libertate si o posibila falsitate a acesteia.

Indemn si intrebare

Ploua…. Picuri mari binecuvanteaza pamantul insetat. E viata, e renastere in fiecare picatura. Trilurile paserelelor sunt ca o raza de sare ce strapunge norii. E veselie in ploaia asta. Ciudat. De obicei nu o percepem asa. Ci ca pe ceva apasator. Si totusi azi, parca are in ea ceva aparte. Ceva luminos. . Ca o promisiune de mai bine.

In viata fiecaruia sunt momente in care totul pare innourat. Si picurii devin grei . Dar intotdeauna e cineva care sa ne intinda o mana si sa spuna va fi bine. Cineva care ne sprijina si ne insoteste cu fiecare pas, ne ridica cand pasul nesigur ne face sa cadem.

Prin ajutor si sprijin credinta creste si atunci mintea si sufletul se unesc si ne spun:

¨De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede¨

Sa credem deci si sa mergem mai departe.

N-as sti sa va spun motivul, dar m-am trezit cu un gand. Sa intreb oamenii ce poposesc in coltisorul faramelor de suflet ,care articol le e mai aproape de suflet. ?

 

Trairi ale unui suflet

Sufletul isi scutura tacut durerile.  Il apasa mult prea tare cele ce s-au agatat cu furie de el. Il sufoca, ii ingreuneza visele si visurile. Aduc dupa ele, nori si picuri de ploaie ce umbresc si inchid in ele razele de soare. Furia lor o simte si neputinta isi arata coltii.

Tacerea lui e muta pentru oameni,dar strigat pentru Dumnezeu. Un strigat in care si lacrimile au glas. Glasul rugaciunui pentru iertare, pentru minuni si pentru zambetele celor dragi.

Nu vrea sa stie unde se duc durerile. Vrea doar sa stie ca al lui glas ajunge Sus. Stie ca menirea lui e sa il inalte pe Om prin glasul lui -rugaciune. Sa ceara stiind ca va fi auzit si va primi. Sa creada ca Dumnezeu il aude si isi picura Harul spre om.

Cand sufla omul in papadie si puful se inalta spre cer,sufletul agata de el o rugaciune si un multumesc.

„Multumesc pentru ca m-ai ascultat si mai ales pentru  ca m-ai auzit.”

Asa reapare soarele si caldura ascunsa de nori si ploaie. Sufletul zambeste si fredoneaza usor: ” Iti multumesc ca Ma iubesti”.

Creati cu dragoste

In unele momente , avem nevoie de tacere. O tacere in care sa putem auzi ceea ce e important. Sa ne auzim visurile, dorintele cum isi intind aripile spre zbor int-un falfait usor ca atingeres unui fluture ce mangaie aerul in zi de vara. Ne ating usor si ne spun bland : ¨Suntem si noi aici si asteptam sa zburam. Nu iti fie teama sa ne eliberezi si sa alergi dupa noi. Inalta zmeeele si nu te teme. Suntem aici pentru tine. In noi sta ascuns talantul dat tie. E al tau. Nu il pune deoparte ca pe un bibelou in vitrina   asteptand ca Cel care ti l-a  daruind sa te laude. Nu o va face¨

Cand auzim gandurile murmurindu-ne visurile si dorintele avem tendinta sa facem un pas inapoi. Sa ne intrebam, pe buna dreptate si care e talantul fiecaruia ? Care e menirea  fiecarui om pe aici? .Nestiind raspunsul, pasim nesiguri si am vrea parca sa ne retragem intr-un coltisor sigur, in care nimeni sa nu ne raneasca. Atunci reapare indemnul¨Indrazneste! Cauta , nu renunta nicicand. Lasa teama deoparte. Cand il gasesti valorifica-l. Scoate-l la suprafata.”

E clipa in care constientizam. Clipa in care incepem calatoria spre noi insine, spre cunoasterea de sine.  O calatorie in care drumul nu e usor,dar in care nu suntem singuri. Ii avem aproape pe cei dragi, care ne sprijina mereu, cat si pe cei pe care viata, Divinitatea, ni scot  in cale pentru a ne indruma.  Trebuie doar sa fim deschisi spre aceasta calatorie, spre definirea noastra ca persoane.

Suntem creati cu dragoste. Din dragoste primim talentul, talantul sau harul. Cand il indentificam sa il primim tot cu dragoste si sa il impartasim. Din drag fata de ceilalti.

Ascultati falfaitul viselor si ridicati zmee.

 

Lumina apei vii din noi

  • O floare e un spectacol atunci cand prinde viata si culorile ei ne bucura sufletul. Ca sa ajunga printesa locului are nevoie de grija, iubire, apa.
  • Omul e la fel. Ca sa infloreasca in toata frumusetea lui are nevoie de iubire si grija. Desi, poate parea fortat,  fiecare dintre noi suntem gradinarii celor cu care ne intalnim. Prin gesturile noastre picuram apa la radacina omului de langa noi. Picatura de apa poate fi apa  vie pentru acel om.Apa care face ca samanta sadita printr-un cuvant poate rodi si astfel omul poate inflori si deveni roada perfecta care isi ¨imprastie¨lumina si ajuta la rodirea sufletelor  celorlalti.
  • Sunt situatii in care ne lovim de ziduri sau terenuri aride. Prin perseverenta, rabdare si dragoste aceste ziduri pot cadea  si pamantul arid poate deveni roditor.
  • Cand cotidianul ne acapareaza, sufletul trece prin diferite stari inoculate de griji, cerinte. Uitam uneori de el. Si samanta cea roditoare e sufocata de aceste griji si cerinte. Atunci avem nevoie de un moment de reintoarcere  spre noi atisul tesut de ceea ce e in jurul nostru. si sa indepartam hatisul tesut de intamplarile, grijile si cerintele din jurul nostru. Daca e prea greu, avem tendinta sa renuntam si acela e momentul in care avem nevoie de sprijinul celor ce ne sunt dragi.

Aceste randuri sunt idei izvorate din randuri Sfinte citite cu sufletul. Cred cu tarie ca suntem influenta pentru cei din jur la fel de mult cat suntem sprijin.

Sa aveti o zi in care sa va bucurati de tot ce e frumos si sa daruiti dragoste, rabdare si multa grija celor din jur.

Ce titlu credeti ca s-ar potrivi acestor randuri?