De ce?

Se oprise brusc si o intreba uitandu-se in ochii ei: ¨De ce?¨

Ea se blocase. Nu întelelgea întrebarea.  Si pentru că nu răspundea, el repeta întrebarea . De data asta mai tare: DE CE?

¨La ce te referi?, ¨ a intrebat ea usor agasată de insistenţa asta şi mai ales de faptul ca nu ştia ce o întreabă de fapt.

¨De ce te-ai apucat de scris?¨

Acum înţelegea la ce se refea.. Cu ceva timp în urmă îi spusese că vrea să renunţe. Nu mai ştia dacă asta era calea ei. Dacă totul nu era doar o joacă. Din prea mult timp liber.

Acum nu ştia ce să îi răspundă. De ce s-a apucat să se joace cu cuvintele.?

¨Nu stiu. De ce mă întrebi?¨

¨Nu se poate să nu ştii. Ok. Am înţeles că nu vrei să îmi spui mie dar fii sinceră cu tine. Când eşti doar tu cu tine. Doar tu cu sufletul tău.¨

Spunând aceste cuvinte, Andi se despărţi de Anca, lasând-o adâncită în gânduri. Simţea sau mai bine zis ştia că trebuia să răspundă la întrebare. De fapt să îşi răspundă. Pendula de mult timp între scriu şi nu mai scriu.  Îi plăcea să scrie dar în acelaşi timp nu era mulţumită. A fost aşa de cand se ştia. Mereu îşi spunea că ar trebui mai mult ,că e loc de mai bine. Poate căuta aproapele perfecţiunii. Nici ea nu se înţelegea uneori.

Toată joaca asta începuse în adolescenţă,când se apucase de scris versuri. Reuşite ,după părerea omului avizat pe care îl respecta mult . Prinsese aripi, atunci, dar mai apoi ceva ,nu putea să spună exact ce,o făcuse să renunţe. Poate anumite despărţiri, plecări neaşteptate. Despărţiri ce au lăsat urme adânci şi sentimentul  de pustiu. De descompletare. Pentru o perioadă a mai scris în versuri dar dupa un timp ,oarecum tăcute, au dispărut şi ele. Au fugit departe. S-au ascuns undeva in ¨au  fost.¨

Timpul a trecut aşa cum o face el. Lin, pisiceşte, cu bune sau mai puţin bune. Cu redescoperiri, recladiri,cu viaţa aşa cum e ea.

A  venit apoi  dimineaţa,în care a reânceput să se joace cu cuvintele. Sau poate e mai bine spus a reânceput să lase cuvintele să se joace frumos. Ea era doar cea care le ajuta să se aşterne într-o anumită formă. .Era dimineaţa în care sufletul ei auzea cu adevărat. După o furtună ce l-a răvăşit. Acum auzea. Şi tot ce auzea lăsa să curgă în cuvinte cu atingere Divină.

Privind în urmă, Anca îşi dădea seama că avea nevoie de acest exerciţiu la care Andi o provocase. Cea mai mare temere a ei era că ceea ce scrie  e oarecum gol sau necalitativ. Îi trecuse o umbră pe chip la acest gând. Apoi reaparu întrebarea lui Andi. De ce scrie?

Sincer, nu avea un răspuns simplu sau clar. Scria pentru ca îi plăcea? Da. Scria pentru ceilalţi?. Posibil sa fie şi aici un da. mai timid. Scria pentru ca simţea nevoia de a pune in cuvinte ce auzea şi trăia sufletul ei?  Clar da.

Zâmbetul ce s-a aternut pe chipul ei spunea tot. Acum ştia de ce scria. Şi mai ales ce bine îi făcea. Spera că poate şi celorlalţi care îşi petreceau câteva minute citind scrieri din suflet.

Cuvintele sunt în ea şi nu le poate ascunde sau opri.Nu are acest drept. Nu sunt ale ei. sunt ale sufletului ei. Ce simte si aude dincolo de tot.

Anunțuri

Un simplu minut

Un minut.  Pare puţin. Şi totuşi cât de bogat sau important poate fi un simplu minut.

Un salut ce poate readuce în viaţa noastră o persoană ce părea a fi uitată. Sau poate o persoană nouă. În acel minut e posibil să ne fi îmbogăţit.

Un gând prinde contur şi işi întinde aripile în zbor. Un minut. Atât doar şi ne construim un crâmpei de viitor.

O rugăciune, un gând înălţat spre cer. Un minut în care ne reclădim legătura cu Divinitatea. Minutul în care suntem suflet şi atât.

Citim ceva şi poate atunci în acel minut primim răspunsurile pe care le căutam de ceva vreme. Poate fi acel crâmpei de timp în care avem confirmări, avem certitudini, descărcări sau poate luăm hotărâri spre direcţii noi.

Un minut poate fi clipa în care universul nostru interior se poate înfrumuseţa. Printr-un zâmbet, o privire, atingere, prin iubire şi acelaşi timp prin acel simplu şi profund : ¨Te iubesc¨

Puntea între deznădejde şi speranţă e construita de un simplu minut. Avem momente de deznădejde  în care totul pare a se nărui. Şi apoi apare raza de speranţă care schimbă totul în jurul nostru. apare raza de soare de care avem nevoie.  Minutul în care Divinitatea ne atinge.

Visuri, decizii, speranţe, răspunsuri, rugăciuni, certitudinii, bucurii, tristeţe, pierderi, despărţiri, întâlniri, schimbări,reclădiri, toate pot fi definit de un simplu minut.

Viaţa e o înşirure de minute. De simple minute. Şi totuşi atât de bogate. Un  simplu minut are în el viaţtă. Viaţa fiecăruia dintre noi.

 

Ne pierdem pentru a ne regasi

 

Traim. Sau cel putin avem impresia ca traim. Dar de fapt ne comportam dupa anumite sabloane create de cineva si care s-au impamantenit ca fiind normale, corecte. Am devenit oameni mari, maturi care nu mai au timp sa priveasca lumea cu inocenta sufletului. Si din pacate nu numai ca nu mai avem timp dar nu ni se mai pare normal sa o facem. Nu cadreza cu faptul de a fi om matur.
De fapt ne pierdem de noi insine, asa cum am venit pe Pamant. Ne stergem din inima si minte faptul ca e normal sa mirosam o flore ,sa ne bucuram de toate maruntisurile lumii , maruntisurii care de fapt alcatuiesc viata.
Pentru o perioada scurta de timp, ne rearuncam in amintirea copilariei , cand viata,ne binecuvanteaza cu un suflet inocent langa noi.
Apoi redevenim oamenii mari,care stiu cum trebuie sa traiasca. Care ii modeleaza pe cei mici dupa cum stim noi ca trebuie. Si atunci , din pacate, taiem aripi, sufocam visuri, si uitam ca viata nu e numai a avea si a fi cum cer anumite norme. Uitam ca si sufletul vede. De fapt, cred ca e singurul care vede clar. Pentru ca e cel care ne tine in legatura cu Divinitatea.E singurul care vede lucrurile in profunzimea lor. Dar pe care nu il auzim.
Ca nu mai avem timp. Oamenii mari nu mai au timp sa construiasca, sa vada ,sa cunoasca cu adevarat.
De fapt nu mai avem timp sa ne recunoastem pe noi insine. Sa ne regasim inocenta si adevarul ce ar trebui sa ne guverneze.
Alergam inspre ceva si ne indepartam de noi,de visurile noastre,de adevarul nostru.
La un moment dat, insa, obosim si ne oprim pentru o secunda. O secunda ce poarta in ea revelatia existentei noastre. Privim in jur si vedem undeva intr-un colt un copil. un copil,cu o privire blanda, melancolica, ce strange la piept o cutiuta . Intrigati, ne indreptam pasii spre acel copil si il intrebam ce are in cutie. Iar el zambind enigmatic ne arata cutia fara insa a o deschide. Are o inscriptie pe ea: ¨Visuri¨. Ne prinde de mana si ne spune doar atat. ¨Te-am asteptat sa le elibeream impreuna. Am avut grija de ele, chiar daca m-ai uitat . Sa le lasam sa zboare si sa fie. ¨
Copilul din noi, traieste. Chiar daca tace. Ne asteapta sa ne traim cu adevart visurile. Sa redevenim acei copii inocenti ce priveau cu sufletul in jur. Si in clipa aceea ne regasim cu adevarat.
Am scris aceste randuri  cu emotie si dor.  Emotia revenirii la tipul de postari cu care am inceput joaca mea cu cuvintele si dor de copilarie.

¨Niciodată nu e prea târziu¨

Se pregătise intens pentru această zi. Era pentru prima dată când simţea bucurie de când se angajase la acest ziar. Trecusera ceva timp de atunci.

În timp ce îsi pregătea materialele pentru interviu şi mai arunca o privire peste biografia celui cu care avea să se întâlnească ,un gând scurt dar acut îi străbătu mintea şi inima în acelaşi timp. Işi adusese aminte cât de mult îşi dorise să pătrundă în lumea artei şicu câtă brutalitate cineva îi smulse acele visuri şi i le aruncase într-un hău adînc din care ştia că nu se vor putea recupera. Doar că erau clipe când i se parea că îi spuneau că încă mai trăiesc şi aşteptau să le salveze pentru a le ajute să înflorească şi să se bucure de ele. O astfel de clipă era  şi cea de acum.

Se scutură de acest gând repede şi plecă rapid către locul întâlnirii cu cel care marcase multi oameni  prin determinarea lui.

Intră în cafenea şi rămase uimiită de liniştea din jur. Cafeneaua era goală. Pentru moment crezuse că a greşit adresa. Se indrepta către uşă când îl văzu stând lânga semineu tăcut, parcă pierdut într-un vis. Era înalt,uşor grizonat , cu trăsături ferme,peste care timpul părea a fi uitat să îşi pună amprenta. Ochii de un albasru furat cerului,aveau in ei o chemare misterioasa spre ceva din universul său interior.

Tuşi uşor şi atunci el se smulse din reveria sa si întoarse capul spre ea. La început, avuse impresia că se uită prin ea,că nu o vede,dar mai apoi il auzi spunându-i cu o voce neaşteptat de blânda: ¨Mă scuzaţi,m-a furat peisajul. Aşteptaţi de mult?”

„Nu. Doar de câteva clipe..” cel putin asa ii parea.

„Luaţi loc.”

În timp ce se indrepta către fotolilu din faţa şemineului, în încăpaere intră cea mai importanntă fiinţă pentru el. Cea datorită căreia el îşi redescoperi visuri pierdute în hăul acela.  Era de o frumuseţe aparte. Nu era ceva care să te facă să exclamezi de uimire dar te atrăgea ceva din felul ei de a privi si de a păşi. Aveai impresia că atinge aerul si privirea ei părea o fi geamană cu a lui. Furată cerului.

Ştia mare parte a poveştii pe care au trait-o . O citise de multe ori . Ea îi spunea Îmbraţişări de nisip. O fascina seninătate cu care se priveau. Parcă fiecare moment era primul.

Avea multe întrebări pregătite de acasă. Inutile. Acum ştia asta. Era timpul doar pentru poveste si atât. El o privise scurt şi şi-a dat seama ca avea nevoie de un imbold.

Cu o voce domoală, de parcă îşi povestea sieişi,începuse a depana amintirea zilei in care realizase acea scluptură  ce făcuse înconjorul lumii.

Era o zi senină de vară . Trecuse cam o lună de la accidentul în care marea furase soţiei sale amintirile. Se lupta zilnic să le readucă la suprafaţă, dar părea că cele afective erau şterse definitiv. În acea dimineaţă îşi aducea aminte de peroiada de început a relaţiei lor. Şi de promisiune.

Fugeau la cursuri de scluptură şi pictură ori de câte ori aveau ocazia. Erau studenţi la facultăţi serioase, de viitor. Aşa trebuia,atunci.

Dar sufletul fiecăruia vroia altceva.  Aşa s-au cunoscut,ascultând âi sufletul nu doar raţiunea.

Dupa o vreme, ieşind de la curs, el o prinse de mână şi cu un ton serios îi spuse:¨ Într-o zi vom avea iubirea noastra scluptată. Şi o va vedea multă lume.. ¨

Atunci ea zâmbi visătoare şi işi sprijini capul pe umărul său soptindu-i atât¨Să fie o îmbrăţişare¨..

Dar anii au trecut şi ei şi-au uitat pasiunea pentru artă. au devenit oameni maturi ce aveau o familie frumoasă şi lucrau în firme mari, ca toţi prietenii lor. Acum, peste timp, îşi dădeau seama că se anihilaseră ca individualităţi şi se pierduseră într-un grup.

Dar a venit acea zi şi totul s-a schimbat. Luptând să o readucă la el,sufletul lui îi readuse aminte de acea promisiune. Şi intr-o noapte,în timp ce planeta părea că doarme, el călăuzit de amintirea acelei promisiuni se apuca sa sclupteze îmbrăţişarea lor. Spera că ea o va vedea şi va îşi va aduce aminte de iubirea ce îi unea de atâta timp.

Aşa a apărut Îmbrăţişări de nisip. A trecut ceva vreme până când sufletul ei a reuşit să repună şi in amintiri ceea ce el ştia. ¨Ne-am regăsit unul pe celălalt mai îndrăgostiţi ,spuse ea. ¨Şi mai ales ne-am regăsit pe noi cei adevăraţi.Căci ne-am recuperat visurile aruncate undeva în hăul lui ¨nu se poate. Si ne-am reclădit sufletele. ¨

De fapt e asa cum spunea acel scriitor, George Elliot: ¨Nu e niciodata prea târziu să fii ceea ce ai fi putut fii¨

Fata, tresări uşor la auzul acestui citat.  Ei o priviră cu acel senin furat cerului ca şi cum ar fi ştiut prin ce zbucium trece ea.  O îmbrăţişară cu drag, la plecare şi îi spusesera  ¨Niciodată nu e prea  târziu să fii tu. Nu ce vor ei. Visurile trebuie trăite. Au viaţă şi aripi să zboare. Lasa-le  să fie. Lasă-te să fii. ¨

Fata, ieşi cu aceste cuvinte adânc întipărite în suflet şi minte. Acum ştia ce are de făcut….

Rezumatul unei lupte

Mi-era dor sa scriu. Am avut o perioada de pauza impusa . Parca eram in chingi. Stiu ca eu scriu rar ,de fel, dar e prin alegere. Nu prin fortare.

Totul a inceput intr-o dupa-masa de vineri cand stateam ca omul linistit acasa cu o carte in mana.Si asa, pe neanuntate, a intrat in casa el si s-a instalat confortabil ca si cum era pe propietatea sa. Eu ,impreuna cu ai mei, gazde cumsecade,l-am primit cu bun simt si am sperat ca va pleca. Dar nu avea de gand. Scotea tot cate ceva din bagajul ala , ce la inceput parea mic, dar de fapt era sac fara fund.Venise insotit de tot neamul .

Cand ne-am dat seama ca suntem atacati , in tacere, ne-am mobilizat si am inceput si noi sa ne aparam. El ataca cu matusa lui Tuse, care se infoia si ataca cu tot arsenalul, noi cu miere, lamaie si ceva ¨bomboane ¨. Cand mai respiram si noi, mai aparea tusa cu inca un episod si venea si cu verisoara Temperatura. Cred ca era mai miloasa verisoara sau incepatoare, caci a atacat o singura data si nuntat. Acum trebuie sa recunosc ca am chemat in ajutor si un antibiotic recomandat de medic.

Sincer, aveam impresia ca sunt la sala. Asa ma dureau muschii din zona abdomenului. I-am spus cuiva drag, ca imi ocupa tot timpul si imi lua toata energia, hotomanul neivitat . Toti trei am fost atacati.Sunt doua saptamani si inca mai purtam semnele confruntarii. Voci modificate, zici ca suntem la pubertate :), mai tusim asa sporadic. Eu inca ma simt obosita . Am avut nopti in care nu am fost lasata sa dorm,de neseriosul domn Virus.

Stiti ,eu cred  ca i-a fost dor de noi. Nu ne mai vizitase de vreo 9 ani. Am avut noroc ca am mai putut intra pe net , sporadic, si ma mai desfatam cu scrierile voastre.

Cam asta a fost. Acum, incet , incet, ma remontez si o sa imi reiau rutina. Un articol sta si ma asteapta cuminte in draft.  Sper sa mai pot sa imi regasesc firul pierdut.