Protest

Azi am decis:

Intorc spatele voua

Celor ce urati,

Celor ce alegeti nefericirea,

Inchid obloanele sufletului meu pentru voi.

De azi inainte imi iau valiza cu vise,  familia si prietenii

Iar voua, celorlati,va inchid usa

Si pun semnul: PLECAT NELIMITAT.

Iar voua, cei ce imi sunteti dragi,

Ce iubirea o traiti si fericirea o stiti si o daruiti,

Cu fiecare farima a inimii va spun:

Intrati…. ACCES NELIMITAT.

Ton de ocupat

In dimineata asta  s-a trezit mai devreme decit obisnuia . Era mult prea importanta ca sa stea sa leneveasca  si sa savureze primele clipe din cea mai noua zi din viata.

Se imbraca rapid dar cu grija. Nu avea o garderoba imensa , asa ca nu ii lua mult timp sa se decida cu ce se va imbraca. Alesese rapid o tinuta alba ,luminoasa, la care adaugase un pandativ argintiu ce insemna mult pentru ea. Era cadoul de la el.

Emotia era deja la ea acasa. Se instalase comod in toate celulele corpului.  Dar reusea sa mascheze acest lucru. Trebuia sa fie sigura pe ea la interviul pentru viza. De abia astepta sa il sune pe Andrei  si sa ii spuna ca de Craciun vor fi impreuna, in sfirsit.

Erau despartiti de mari si tari de prea mult timp. Dar stia ca a fost ceva ce a trebuit facut. Era o oportunitate de a o duce un pic mai bine Mai ales pentru copil. Care avea nevoie de mai multe posibiliati de dezvoltare datorita micii probleme pe care o avea.

Intra in cladirea ambasadei si se aseza pe un scaun in sala de asteptare. Nici nu apuca sa se linisteasca un pic cind isi auzi numele strigat de o doamna cu un accent aparte.

Strinse pandativul in calusul palmei , zise in gind „o sa fie bine” ,respira adinc si intra.

Incaparea era destul de prietenoasa. Scaldata de lumina soarelui. Se uita rapid in jur si se apropie de biroul la care  un domn elegant, intre doua virste rasfoia un dosar .

„Probabil e al meu” se gindi Ana si simti cum linistea din incapere o apasa .

Domnul elegant isi ridica privirea si salutind-o politicos o invita sa ia loc. Se bucura in sinea ei.Simtea cum ii tremura fiecare particica din corp.

Domnul incepu sa ii puna o serie de intrebari la care raspundea rapid si spera ea convigator.

Dupa citeva minute cit a durat interviul , domnul ii dadu un raspuns sec:”Respins.Apar ca aveti amenzi neplatite¨

Ana ar fi vrut sa spuna ceva dar simti ca nu poate articula nimic. ¨Spuse stins ¨Nu e posibil¨.

Se ridica si in timp ce se deplasa incet catre usa , auzi aceeasi voce care ii spunea ca poate reveni cu o noua cerere pentru viza peste 6 luni.

Nu a zis nimic si a iesit tacuta si cu pasi ingreunati. Stia ca trebuia sa mearga acasa si sa ii spuna copilului ca nu vor putea petrece Craciunul impreuna cu tati. Era cel mai greu lucru pe care trebuia sa il faca. Sa vada dezamagirea din ochii lui.

Cind ajunsese in strada i se parea ca si soarele era rece.  Neprietenos si impersonal. Ciudat gind , nu? Doar ea avusese tot timpul o „relatie” speciala cu soarele. Era motorasul ei. Intr-un fel. Dar acum nici macar el nu o mai bucura.

Mergind pe drumul de intoarcere acasa a sunat la Mara, cea mai buna prietena a ei. Stia ca vocea ei o va remonta un pic. Dar in difuzorul telefonului, auzi acel ton de ocupat atit de enervant. Se uita la ceas si isi dadu seama ca e posibil sa fie intr-o sedinta.

Incerca la mama . Nu a vrut sa o sune din prima pe ea , desi avusese reflexul de a apasa tasta cu numarul ei  ,pentru ca stia ca era prinsa in tot felul de treburi .

Astepta sa sune, dar din nou si aici, ton de ocupat. Deja era prea mult. Simtea ca explodeaza, daca nu vorbeste cu cineva.

Atinse cu mina pandativul primit de la Andrei. Trebuia sa il sune si pe el dar nu putea… nu inca.

Pasii ii erau mecanici. Si fara sa isi dea seama cum intra intr-o biserica. Nu mai intrase de ceva timp intr-o biserica.

Din momentul in care pasi inauntru, lacrimile au inceput sa curga. Nu se putea opri. De fapt nici nu voia asta. Era ca si cum cineva o eliberase dintr-o inchisoare nevazuta.

Statea in fata altarului si plingea. Doar atit. Nu spunea nimic. Nu schita nici un gest.

Preotul bisericii s-a apropiat de ea si cu voce blinda a intrebat-o daca o poate ajuta cu ceva.

Aproape nepercetibil , intr-o soapta venita de departe articula atit:”Suna peste tot ocupat”

Preotul ii spuse la fel de soptit „Incearca la El”..

Si a plecat lasind-o singura in linistea aia profunda.

Pe Ana linistea o speria de regula linistea. Era , spunea ea, prevestitoare de ceva. Nu neaparat bun.

Dar acum era altfel. Simtea ca acolo linistea aduce bine. Simtea ca sufletul ei , atit de tulburat, se linisteste. Ii spunea ca e acolo unde trebuie.

S-a pus in genunchi in fata icoanei si incepuse sa se roage . desi nu semana a rugaciune,ci mai mult a un dialog cu interlocutor tacut. Un interlocutor care te asculta fara sa te intrerupa.Exact de ce avea ea nevoie.

Isi descarca cu totul sufletul acolo . In genunchi cu lacrimile libere . ..Cind simti ca e pregatita sa mearga acasa, se ridica si multumind in gind si  iesi afara.

Telefonul ii suna si cind se uita pe ecran ,vazu un numar necunoscut. Ar fi vrut sa nu raspunda Sa nu fie iar vreo veste tulburatoare…

. Dar apelantul era insistent. Raspunse cu glasul tremurind.

Vocea de la celalat fir ii spusese protocolar ca e invitata la ambasada pentru a rediscuta problema vizei. Se facuse o incurcatura in dosar.

Nu stia cum sa reactioneze. Sa se bucure? o fi de bine?

Se urca intr-un taxi si in citeva minute era deja la usa biroului asteptind a fie invitata inauntru.

In mintea ei erau tot felul de  ginduri si in sufletul ei erau trairi amestecate. Speranta, tema.

Aceeasi doamna cu accent aparte o invita inauntru. La birou acelasi domn.Isi ridica privirea de pe  paginile dosarului si cind o vazu o invita sa se ia loc.

Oarecum incurcat ii oferi Anei o cafea. Ana o refuza politicos. Nu putea inghiti nimc acum. Tot ce isi dorea era sa ii spuna de ce o chemase inapoi.

Si auzi in sfirsit¨Dosarul Dumneavoastra a fost respins dintr-o gresala de tipar. ¨ Vazindu-i uimirea pe chip,domnul continua: ¨Numele Dumneavoastra corespunde e asemanator cu al unei alte solicitante de viza. diferenta o face doar o litera. Si litera asta a incurcat totul… Ne cerem scuze… Aveti viza. Aici aveti toate formularele necesare.¨

Ana ar fi vrut sa topaie de bucurie , sa imbratiseze pe toata lumea din jur.. dar se abtinu. Luase repede formularele si dupa un multumesc spus rapid iesi. Completa atenta formularele si pleca   spre casa fericita.

Drumul ei ducea din nou catre acea biserica in care intrase de dimineata. Intra si acum. Cu sfiala in suflet si multumire  de aceasta data, se duse la icoana ingenunche si spuse doar atit ¨Multumesc ca ai rapuns¨

Preotul paroh trecu iarasi pe linga ea si ii zimbise. Se vedea ca era fericita. S-a apropiat si a intrebat-: ¨Nu a sunat ocupat si la El,asa-?¨

Ana il privi oarecum mirata si ii raspunse soptit ¨Aveti dreptate nu a sunat ocupat. Dar de unde ati stiut?¨

Preotul cu fata blinda si voce melodioasa, i-a raspuns:¨Tatal nu da niciodata ton de ocupat copiilor Lui. Un parinte e acolo mereu orice ar fi ¨,cu atit  ma mult El. Trebuie doar sa Il cautam . Cu incredere si fara teama. ¨

Ana pleca cu aceate cuvinte adinc intiparite in minte si suflet.  Acum stia. De fapt stia de mult asta dar undeva in calatoria numita viata uitase. Dar nu va mai uita .

De cite ori va privi la Alexandru sau la Andrei bucurindu-se isi va aduce aminte de asta: ¨Dumnezeu nu da niciodata ton de ocupat¨

 

 

Vis cu aripi de ingeri

In ziua acea se gîndise mult la ce va fi. Nu putea spune ca era ceva nou. Au fost destule momente de genul asta in existenta sa. Adica interventii.

Si totusi acum simtea mult mai prezenta teama. Ar fi vrut sa nu fie asa. Si mai ales sa nu se dea de gol in fata celorlalti. Stia ca si ei sunt agitati . De data asta putea spune ca va avea parte de „un rasfat” dublu.  Probabil de aici si teama mai pregnanta. Acea teama de ce va fi . De necunoscutul de dupa acea zi.

Seara adormi greu , privindu-si oameni dragi citind si cu o rugaciune in gind. Si decisa sa inlature cumva toata nelinistea aia. Mai era timp si mai erau lucruri de facut. Si un semestru de terminat.  Caci era totusi  un copil. Si in copilarie altele sunt trairile si prioritatile.

Asa ca adormi cu gindul ca va fi bine si cu ruga in gind.

Si in somn s-a intimplat ceva . Generic i se spune vis dar a fost mai mult de atit. Stia asta cind s-a trezit. Visul era asa:

„Era in sala aia atit de cunoscuta  si auzea vocea  calda a doctorului care ii spunea ca acum trebuie sa adoarma. Eh, usor de spus , greu de facut. Caci doamna teama isi baga nasul si ciuciu adormit.

Atunci a simtit o caldura extrem de placuta si o lumina alb galbuie invaluia totul. Deodata 2 sau 3 siluete s-au apropiat de masa si i-au soptit: Nu te teme . Nu se va intimpla nimic. Noi suntem aici. Si veghem totul.  O sa fie bine.” Erau ingeri. …

Se trezi din vis zimbind si stind ca va fi bine. Le povesti si celor din familie si totul capata alt sens si alta incarcatura. Stiau ca Dumnezeu vegheaza.

A venit si ziua Z . In care totul a mers comform a ceea c e doctorul isi proupusese. Era o zi superba de vara. Ca toate zilele de vara din acei ani. O zi in care Dumnezeu zimbea oamenilor. Si mai ales lor. Era un nou pas spre mai bine.

 

Dualitate si contrast

child

Dimineata nu promitea nimic spectaculos. Parea desprinsa dintr-un film englezesc. cerul plumburiu ce parea ca se pregatea sa trimita  picuri de ploaie ce au sa cada  calm si neperturbati pe caldarim stergind urmele pasilor grabiti.

Isi pusese de o cafea sperind ca mirosul ei va da mai multa vigoare acelei dimineti de octombrie si cu miscari de motan lenes incepu sa se plim¡be prin casa.

Azi mai mult ca oricind linistea ei ii placea. Nu stia de ce. Ar fi ramas toata ziua  sa asculte aceasta liniste si sa calatoreasca  in lumea sufletului sau. Lumea plina de senin contrastant cu plumburiul de afara.

Sorbi din cafea in timp ce hoinarea cu gindul ,cind deodata se auzi un murmur ce crestea in intensitate.Isi arunca privirea pe geam dar nu vazu nimic.

Totusi ceva din tot acel murmur era intrigant, asa ca isi lua repede o haina din cuier si aparatul de fotografiat si  cobori rapid in strada.

Aparatul de fotografiat era nelipsit din existenta sa. Il considera cutia sa cu amintiri. Cel care la o simpla atingere putea deschide usa spre ieri sau spre istorie. si acum simtea ca va fi o poza memorabila.

murmurul se intensifica si vazu venind catre el o coloana de demonstrati. Nimic interesant isi spuse sec si dadu sa plece oaecum dezamagit.

Cind sa plece ii atrase atentia o voce, era o voce de copil. Ce se juca linistit in tot murmurul asta. Se pusese linistit pe caldarim si se juca in timp ce ceilalti se agitau.

Incepuse sa fotografieze aproape mecanic . Copilul era ca un magnet.  Era ca si cum privea la doua lumi  deodata.

Lumea realitatilor  mai mult sau mai putin subiective sau obiective ale  unui om matur si lumea simpla a unui copil.

Pentru primii strada devenise un loc al nemultumirilor sau la revoltei, cel putin momentan, in timp ce pentru copil era un loc de joaca. Pozitivul din jocul lui anula totata incarcatura oarecum negativa a celor din jur.

Privind iarasi in jur isi daduse seama ca habar nu avea pentru ce era acea demonstratie, dar, desi stia ca ar trebui sa afle,  nu mai simtea ca mai era relevant. Relevant era ceea ce simtea ca transmite poza prin dualitatea de acolo. Era ca si cum prin joaca acelui copil de Sus venea  un mesaj cu privire la viata

¨ Citeodata cind tu devi prea serios si viata te trateaza la fel. Dar daca zimbesti sau lasi ludicul din tine sa iasa la suprafata, viata va renunta sa devina prea serioasa.¨era gindul care ii trecea prin minte in acel moment.

Isi dadea seama ca risca, daca ar fi spus cuiva ce simte ,  sa ii se spuna ca sufera de naivitate sau ca a ramas copil dar sincer nu ii pasa.Simtea altfel acum. Era ca si cum i se luase de pe ochi un val.

In momentul acela intelesese ca are puterea sa aleaga sa vada altcumva viata si lumea din jur.  Ca depinde strict de fiecare om in parte cum alege sa ii fie lumea. Ca acel copil nu a auzit murmurul acela de voci de oameni mari ca pe ceva amenintator, ci a vazut posibilitatea de a avea un teren mare de joaca. Poate ca el in joaca lui a transformat  acea multime in jucarii . Cine stie?

A plecat de acolo zimbind si nu mai simtea nevoia sa leneveasca in linistea casei.Nu.. Voia pur si simplu sa cutreire pe strazile vietii  si sa ii zimbeasca …

Sursa fotografiei. http://www.paulvoda.com

A scrie cu lumina in cutia cu amintiri.

Timpul se scurge rapid, mai ales acum si avem nevoie de ancore pentru a nu ne pierde.

Avem nevoie sa ne traim amintirile . Cred cu tarie ca inima are viata ei proprie. alcatuita din trairi,din momente ingalbenite de timp si totusi pline de lumina.

Fotografia poate fi punctul de plecare pentru o discutie. O conversatie care incepe cu ¨iti mai aduci aminte  cind¨ si poarta in ea parfumul de atunci si poate duce inspre alte si alte orizonturi.  Inspre alte paliere sufletesti si ale memoriei de tip afectiv.

Imaginea nu e o imagine pur si simplu ci o poveste ce nu se pierde . O poveste tainica  ce va fi acolo mereu gata sa fie auzita si retraita.

Avem clipe cind uitindu-ne la o fotografie ne aducem in inima sentimentele de atunci, vocea celor dragi, poate chiar parfumul acelei zile. Da,mie mi se pare ca fiecare zi sau sentiment are un parfum spcific.

Dar cind privim foografii ce nu sunt de natura personala  totusi relationam. Simtim. Traim  si vedem cu ochii mintii si sufletului acea fotografie. E ca un tablou realizat altfel. Un tablou ce in tacerea lui  vorbeste. Te ia de mina si te duce intr-un univers propriu lui. Poate intr-o clipa de tristete sau una de bucurie. Intr-un loc frumos sau unul plin de duritate in mijlocul caruia apare o oaza de lumina printr-un chip de copil inocent ce isi vede de copilaria lui.

Fotografia este masina timpului pentru suflet. E cutia de amintiri ce nu pot fi sterse. E colectia de lectii ce nu trebuie uitate.  E ceea ce ne face stapinii timpulu, fie si pentru o secunda. E ancora noastra ca sa nu ne pierdem in tumultul lui azi.

Cu fiecare fotografie facuta scriem cu lumina pe sufletul nostru si in cutia de amintiri .12006196_1188427551172813_6330771891823823748_nAm scris aceste rinduri inspirata de o poza facuta de o persoana draga . Multumesc pentru sursa de inspiratie.

Toamna

tn

E liniste in lumea noastra. mult prea liniste. Doar strada pe care ne plimbam ne mai poarta intr-un ecou surd fericirea din zilele senine.

Acum e toamna afara si in noi. Frunzele ce odinioara ne daruiau umbra lor si erau tanuitorii gindurilor si vorbelor soptite pleaca in zbor lin catre a fost.

Sa privim la ele si sa invatam sa ne scuturam de sentimente si trairi ce ne impovareaza. Sa lasam a fost in urma si sa speram la un va fi.

E liniste acum in noi. mult prea multa ,poate. Dar in linstea asta invatam. Reinvatam de fapt. sau ne reinvatam.

Ce reinvatam ? a ne reintoarcem catre ceea ce conteaza cu adevarat. Catre cei dragi, catre intrebari si raspunsuri   ce acum in linistea toamnei au cum sa se auda. Au timp si au loc in lumea noastra.

Sa nu fugim de noi ,de cei dragi si nici de intrebari. Sunt intrebari ce ne ajuta sa ne reconstruim interiorul.

Da e posibil ca afara ploaia sa para prea sumbra dar ma gindesc ca e modul lui Dumnezeu de a ne opri din cursa noastra spre un ceva nedefinit si de a ne face sa ne uitam in jur si in noi.

Cind trecem pe linga o banca pe care sunt asezate petale de trandafir sau poate frunzele  unui  copac sa ne oprim putin si sa ascultam cu sufletul in jur si sa lasam mintea sa  inteleaga ceea ce se intimpla. Sa auzim lectia din acea liniste aparent trista.

E toamna afara si in noi.

Sa o auzim si sa o traim cu adevarat.

aceste ginduri dintr-o dupa amiaza liniistita de toamna au fost inspirate de fotografia luata de pe www.paulvoda.com