O duzina de cuvinte altfel

Copilaria cu aerul sau naivoriu ne inunda in fiecare zi si ne obliga sa spargem acel tacerc cu care ne-am inconjurat spre a fi siguri ca nu vom fi raniti. Dar, zilnic, cei mici ne predau lectia optimismului. Atunci cand lacrimile ne inunda cu ale lor picuri de salinişte  şi inima pare a fi ca o batista storsada, zambetul unui copil face ca orice  necaz ce pare a-si construi in mod radacinic loc in inima noastra sa devina un  tristers. Si un parfum de ciresenil ne inunda sufletele.  Suntem purtati de veselia lor, cu o  gratie de baletuva, plutind  parca de pe alta lume, cu voltalent catre un taram al inocentei si seninului. Ne arata ca un poftaler  nu trebuie sa fie plin doar de nevoia de acum si aici, dar si de gesturi in care se regaseste frumusetea si seninul sufletelor, asa cum le avem cand Tati decide sa ne faca pamanteni. Caci, ceea ce credem ca ne ajuta, material vorbind, e fara valoare in fata bucuriei celor dragi. Un gest mic, un zambet, un gand bun, se incrusteaza in inima, precum un mester sculptează pe un stelemn  o intreaga poveste, ce va fi istorisita, in timp, tuturor. Si lumea va zambi, departe de orice ar putea sa o faca sa respire din aerul, uneori, plin de vitriolimp.

Inca mai e cu mine ‘Lăluș”. Cea copilaroasa, încapăţântă, ambitioasa, care gasea mereu ceva frumos şi care imi readuce aminte cat de plăcut e sa zambesti.  Apare si ma poarta cu gratie de balerina in acea lume plina de senin a copilariei.  E parte din mine si eu din ea. Nu vreau sa renunt la ea. Si nici nu o voi face. Chiar daca mi se va spune uneori ca sunt prea naiva. Voi pastra mereu inocenta ei, frumusetea sufletului, seninul din privire si ii voi darui noi si noi zile de frumos. E cel mai grozav cadou pe care mi-l pot face.

Pentru duzine mai iscusite va invit sa popositi la  matul  pervazier. Lectura placuta. La multi ani tuturor copiilor mici sau mari:-) .

Copacul cu vise si cerul albastru

Ochii mi se odihnesc pe albastrul cerului de vara. Atunci ma linistesc si sufletul se izoleaza de tumultul terestru. Iubesc acele momente. Sunt o visatoare si o fiinta solara. Am cautat sa fur albastrul cerului si sa imi colorez lumea cu el. Sa imi asigur linistea pe care o simt cu fiecare zi senina. Nu am reusit. Pana ieri. Cand am primit cadoul de la un suflet pentru care a darui inseamna a trai. Daruieste tuturor sentimente frumoase, un colt de liniste in care poti visa: copacul cu vise. Cu adevarat un Om frumos de la care am ce invata. Multumesc, Maya, ca prin intermediul Cristinei mi-ai daruit un crampei de cer. Bijuteriile handmadeVelbi,  faurite de Cristina, sunt fiecare o poveste spusa frumos. In  setul  primit,  waterspell, imi   pare ca cerul si-a rupt o bucatica si a permis sa fie inchis in cercuri perfecte. Cata atentie la detalii si cata migala. Si mai ales talent si daruire. Sunt o admiratoare a lucrurilor handmade, dar  bijuteriile nu ma convingeau. Poate si datorita unui episod mai neplacut si anume- o mica durere a lobului urechii, datorata materialului din care erau confectionate tortitele cercelusilor. Asta pana la concursul organizat de Maria. Atunci m-am indragostit de crampeiul de cer.  A fost ca si cum fusese pus acolo pentru mine. Pare ciudat, stiu. Sincer, habar nu aveam ca se poate crea ceva superb din materiale comune.

In vara asta ma voi mandri cu ele. Multumesc, Maria, pentru dar. Dumnezeu sa iti daruiasca senin in viata. Cristina, multumesc pentru minunatia faurita. Sa ai spor, inspiratie şi sa faci bijuterii-poveste.

Duzina de cuvinte-Amintiri dinspre Putna

Nerăbdarea  era tot mai mare. M-am tot foit aşteptând să plecăm la drum, către mânăstirea Putna.  După popasul şi semnele primite, nici nu mai credeam că mai vreau să văd şi altceva.

Drumul a fost lung, iar într-un final a apărut şi placa  ce ne anunţa că suntem aproape.  În câteva minute mânastirea s-a arătat maiestoasă în faţa noastră.

După ce  tati a parcat maşina, am purces la pas (noi, formidabilul trio S), către acel unic mărgăritar al Moldovei. Am intrat timid pe poarta impozantă, cu sufletul frematind de  fericire.

Ştiam, văzând distanţa,  că voi osteni, dar am zis: „Nu ma las, orice ar fi.” Curtea este pavată cu pietre de râu. Curând le voi simţi pe toate atârnând de mine. Simţeam că ale mele picioare nu erau prea încântate şi sunt convinsă ca dacă ar fi avut voce m-ar fi bombănit puţin. Au avut grijă, însă, seara, să îşi arate nemulţumirea. Dar  asta e o altă poveste.

La început mai repede, apoi tot mai încet, am continuat hotărâtă drumul. O privire spre cer, un Doamne ajută şi hai  stângul, hai dreptul.  Mi se părea că eram ca un melc printre credincioşii de acolo. Dar ce conta.  Eu ajunsesem atât de departe. Privirea mi-a fost atrasă, brusc, ca o lumină albă, de  zidurile date cu var, aşa că aveam motivaţia în faţă.  Nu-mi puteam lua ochii şi nerăbdarea mea creşte vizibil. Vroiam să ating acele ziduri care păreau a spune povestea unor vremuri îndepărtate.

După ceva minute, a ajuns şi subsemnata la locaş. Am zis în gând: „Bădie Ştefan, dar departe ai mai pus mânăstirea de intrare! „

În ciuda oboselii, sufletul era la fel de liniştit ca şi în zori când doar bănuiam bucuriile ce urmau să vină.  Şi fericit. Foarte fericit..

Am făcut un popas pe treptele muzeului, am intrat în interiorul aşezământului impozant şi gândurile păreau a-mi vorbi toate odată. Sentimentele sunt de fiecare dată copleşitoare, cred că ştiţi deja asta dacă i-aţi călcat pragul: linişte, emoţie, mulţumire, Dumnezeu. De fiecare dată îmi pare că într-o mânăstire e  o oază de calm şi că lucrurile ce par haine, uneori, devin mai blânde şi frumoase, rezolvabile. Ei bine, aici totul era amplificat şi bucuria mea de neoprit.

L-am rugat pe Dumnezeu să ne aibă în grijă şi să îşi reverse binecuvântarile Sale asupra tuturor. Nu era nevoie de cuvinte în plus, nici în minus. Mulţumind pentru tot, am plecat împreună spre ieşire, sprijinindu-ne unii pe alţii, ca într-o legătură sacră ce se reînnoia cu fiecare binecuvântare.

Atunci cred că a fost perioada cu cele mai frumoase plimbări  pe jos. Şi dacă aş fi avut limuzina 4*4 (scaun rulant) oricum nu l-aş fi folosit. Creierul era hotărât să decline orice idee legată de asta.

Sunt momente în viaţă când descoperim în noi resurse nebănuite. Când lucruri care păreau greu de realizat, devin posibile. Trebuie doar să credem.  Şi să nu uităm că avem o stea călăuzitoare. Pe mine această stea, pe care am numit-o, atunci, steaua lui Ştefan cel Mare, m-a purtat într-un loc pe care orice om ar merita să-l viziteze măcar o dată în viaţă: Putna.

 Aceste amintiri, au fost provocate de cuvintele propuse pentru duzină. Pentru alte amintiri  puteţi vizita tabelul clubului psi.

Trăiri

Câteodată, omul devine gazda tăcerii.  Sunt momente în care cuvintele se ascund în noi şi îşi pierd acea culoare vie. Sufletul se zbate încercând să iasă din acea incertitudine a unei clipe ce pare a fi apărut dintr-un timp străin lui. Te simţi de parcă altă persoană alege  în locul tău. Totul e zdruncinat atunci şi, brusc, lumea acea aparent uniformă se schimbă, iar tu ca om nu mai şti ce să faci.  Simţi că nu mai ai putere, că totul se scurge în tine  ca într-un alambic, aşteptând să se aşeze  când furtuna se va linişti. După, decantate,  acele trăiri îţi schimbă a ta atitudine faţă de tot. Şi totul devine altfel. Te priveşti în oglindă şi vezi că eşti amestecul trăirilor din fiecare clipă apărută sau dispărută şi că sufletul tău se animă în alt mod. Că trăiri noi îţi sunt aproape.  Că harababura s-a destrămat şi totul, deşi în alt mod, se reaşează. Doar că devenim mult mai conştienţi de noi şi de tot ce e în jurul nostru. Importanţa lucrurilor e dată de date noi şi simţi că trăieşti la fel şi totuşi diferit. Respiri aerul mulţumirii şi al recunoştinţei…că poţi, că eşti, că prinzi bucuria vieţii …din alti ochi.

Rutina

  • Probabil ca va veti mira de faptul ca am ales sa scriu despre rutina. Ideea de a scrie despre un fapt atat de prezent in viata noastra a aparut ca urmare a unei provocari lansate de prietena mea Mona. Provocarea consta in a gasi partea pozitiva a rutinei. Pana in ziua cu pricina nu mi-am pus niciodata problema ca rutina ar fi si pozitiva. Ca majoritatea celor din jur si eu ziceam: ”uf, rutina asta!” Ce poate fi pozitiv in faptul ca zi de zi faci aceleasi lucruri sau ai acelasi program? Si totusi am acceptat provocarea. Mi-am convocat neuronii si toate resursele interioare la munca si am inceput sa cercetez mai atenta o zi din viata mea. Trebuie sa va spun ca o zi din existenta subsemnatei e foarte comuna, ba chiar banala. Asa ca nu prea credeam ca as putea gasi ceva pozitiv.
  • Si totusi surpriza! Am gasit un lucru pozitiv. Pare putin, stiu, dar aveti rabdare sunt doar la inceput: cand ai o viata in care iarna nu prea ai ce face, rutina are partea ei buna. Mie imi da posibilitatea sa citesc carti pe saturate (a devenit si asta o rutina, dar pozitiva pentru „gimnastica neuronala”) si sa acord o mai mare atentie celor care imi sunt dragi, dar mai ales pot sa ma analizez mai bine. Da, fac aceleasi lucruri zi de zi, dar le fac cu drag. Ma bucur de fiecare zi, desi pana recent eram plictisita. Dar apoi mi-am dat seama ca viata are farmecul ei chiar si asa cu o rutina care incet, incet, devine parte din noi. Cred ca de fapt asta si voia Mona cand m-a provocat sa fac aceasta introspectie.
  • Multi dintre noi consideram ca suntem prinsi in rutina. Faptul ca mergeti la munca devine o rutina. Dar pentru cei care nu o pot face, simplu gand ca ar putea vreodata merge la munca le lumineaza ziua. De multe ori, atunci cand avem de facut un lucru zi de zi, pe perioada indelungata, avem tendinta sa bombanim. Şi folosirea netului  e o rutina, dar o rutina pozitiva De ce pozitiva?  Simplu. Deoarece comunicam cu oameni, dar avem posibilitatea ca in fiecare zi sa le mai descoperim o parte din suflet si sa ii cunoastem ceva mai bine pe cei cu care comunicam.
  • Va propun un exerciţiu care, in mod indirect, mi-a fost sugerat si mie: imaginati-va cum ar fi sa nu puteti face lucrurile pe care le considerati rutină. Sa nu puteti citi, scrie, comunica. Groaznic,nu? Poate ca rutina pentru multi inseamna plictiseala, robotizare. Si  poate la un anumit nivel asa e. Dar stiti ce?Depinde de noi sa alegem partea pozitiva a rutinei de zi cu zi. Traim, suntem sanatosi, ii avem alaturi pe cei dragi. A exista e tot ce conteaza, de fapt.  Putem sa alegem sa traim frumos chiar si rutina. Ce ziceti? Va astept opiniile.

Inter arma silent musae

E o zi ploioasă. O zi în care muzele ar trebui să se refugieze în condei. Omul, care se joacă cu vorbele, se aşeză în faţa unei coli albe căutând cu mintea muza. Brusc, gândul îi fuge la cuvânt şi puterea sa. „Cuvântul trebuie să zidească”, asta îşi repeta, mereu,  atunci când se lăsa purtat în dansul lor.

Părintele Arsenie Boca spuse, la un moment dat, că orice cuvânt e viu atunci când e spus cu blândeţe şi înţelepciune. E precum picurii de ploaie, care hrănesc pământul şi îl fac roditor. Dar atunci când e spus dur şi în impulsuri de orgoliu devine ca o furtună care distruge.

Cu aceste gânduri invoca muzele. Doar că, liniştea era atât de profundă încat avea impresia ca e în pustiu. Era prima data când muzele tăceau. Mirarea îi era profundă. Se întreba daca a greşit cu ceva.

Pentru o clipă s-a simţit abandonat, pustiit. S-a retras în colţul lui de seninătate, sperând că acolo va fi mai bine. Era colţul în care zumzetul lumii devenea mut.  Acum, în schimb, zumzetul era mult prea puternic şi purta în el mult gri.

O lacrimă se prelinse uşor pe obrazul său, căci acum îşi dădea seama că ceea ce îi era foarte drag, cuvântul, a devenit ecou sălbatic ce poartă-n el, triumfător şi nefiresc, furtuna. Muzele s-au retras îndurerate şi speriate din calea acestei dezlănţuiri. Au fugit chiar şi de el, cel care folosea cuvintele, cu drag şi atenţie, pentru a zidi, a bucura şi a însenina cu el, chiar şi o zi ploioasă. L-au exilat pentru o vreme.

Muzele au ales să vorbească în şoaptă. Dar şoapta era atât de stinsă încât păreau că tac. Căci atunci când e război muzele tac sau sufletele devin surde.

Omul care se juca prin cuvinte se ridică din colţul său de linişte şi se întoarse la coala albă, unde a aşternut aceste gânduri şi,  imediat, a promis muzelor tăcute că ale sale cuvinte vor fi purtătoare de frumos şi senin. Şi vor învinge paşnic prin gând bun. Iar mai apoi,  se vor auzi, căci oameni buni sunt la tot pasul şi simt vibraţia benefică a cuvintelor frumoase. Eu îi văd, aud, îi simt, îi ştiu.  Voi?

Acest text participă la psiluneala clubului psi.

Duzina de cuvinte: azi ţes vorbe

În zorii primăverii, când natura îşi scutura giulgiul iernii, acest blog a primit căsuţă nouă. Fărîmele de suflet s-au adunat şi aici, gata sa fie purtate într-o nouă aventură. Cuvintele îşi porneau urzeala către sufletele celor care vizitau aceasta casuţă. Şi s-au tot ţesut ceva vorbe în războiul tastelor mele uneori neprietenoase, mai ales în zilele când muzele mă părăseau şăgalnic.

Doar că, de multe ori, viaţa poartă un altfel de război,  unul tăcut, fără arme, iar vorbele mele, de mai sus, par doar un răsfăţ. Luptăm pentru ziua de mâine pentru a nu ne pierde în mulţime.  Orgoliul e cel care, deseori, ne însoţeşte în această derulare a vieţii. Depinde de noi să nu îl lăsăm să ne conducă şi să transformăm acel impozant afet al tunurilor îndreptate spre noi, într-un mic colţ plin de pace, care, mai apoi, să ”contamineze” totul din jurul său.  

Veţi spune ca sunt mult prea idealistă. E posibil sa aveţi dreptate, dar, sincer, decât un recviem continuu al societăţii, mai bine un marş al optimismului. Incompatibil cu realitatea? Nu, doar încă o cale de a încerca să schimb ceva.

Eu aleg să văd frumosul din oameni. Pentru că ştiu că există şi că toţi suntem frumoşi, dacă nu renunţăm la noi. Mă întorc să ţes cuvinte şi să aştern sub ochii voştri, curând, o broderie fină de frumuseţe pură. Frumuseţea vieţii.

Postarea mea e, de fapt, o duzină de cuvinte. Mai găsiţi altele iscusite în tabelul găzduit de psi.