Poveste

Într-o dimineaţă  am simţit atingerea Ta blândă şi căldura m-a învăluit uşor. Am deschis timid ochii  şi am privit mirată în jur.  Totul era scufundat într-o lumină puternică, iar sufletul meu zburda într-un dans uitat, dar pe care atingerea Ta l-a reînviat. Fredonam încet, acompaniată fiind de muzica plină de veselie oferită de corul micilor înaripate. Îmi  desfătam privirea cu un tablou plin de culori şi frumuseţe. Ai adus în mine bucuria de a îmi odihni sufletul în simfonia Ta şi  privilegiul  de a-mi  lăsa privirea să se relaxeze pe albastrul cerului şi  în culorile florilor. Ai revenit calm şi suav în trăirea mea, iar copilul din mine râde din nou şi caută să mă provoace la joc. Ma voi bucura de fiecare zi pe care mi-o vei dărui şi voi dansa ascultând muzica venită din glasurile de copii. Vreau să nu uit să mă bucur, să mă joc, să râd şi să mă las purtată de vis.

Această postare am scris-o, gândindu-mă la poveştile Adrianei.  Sper,  draga mea, să îţi placă! Dacă nu, mai încerc. 😉

Anunțuri

Îndemn

Firea umană caută mereu frumuseţea. În lucruri, în obiecte, în natură.

De multe ori,  ne atrag atenţia cele cu o frumuseţe exterioară evidentă.

Ceea ce ne pare nouă frumos, altora poate părea nesemnificativ sau banal. Omul e oarecum guvernat de relativitate.

Dar frumuseţea naturii interioare e cea care  este cea mai importantă.  Ea ne ajută cu adevărat.

De unde vine aceasta? Din clădirea sufletului nostru. Din felul în care acumulăm şi nu lăsăm să ne sfărâme ceea ce apare în calea  noastră.

Modul în care gândim. Gândul e cel care face legătura  între ceea ce facem şi ceea ce rezultă.  Generează planuri şi apoi rezultate. Posibila frumuseţe.

Aşa cum gândim, aşa trăim. Dacă gândim frumos, generăm lucruri pozitive. Lucruri care pot fi exemple sau pot ajuta..

Trăim într-o perioadă în care e greu să îţi reuşească acest lucru. Negativul  pare mai prezent, decât pozitivul. Trebuie să ne regăsim resorturile necesare pentru a reuşi.

Unul dintre acestea ar fi, să ne întoarcem spre copilărie şi simplitatea ei,  amintindu-ne de gesturile simple ale bunicilor noştri.  O rugăciune şi o binecuvântare. Frumuseţe pură.

Părintele Teofil Părăian spunea: „Gândiţi frumos ca să trăiţi frumos!”

Mulţumire

În fiecare zi, primim dar. Darul de a ne opri privirea pe chipul celor dragi, de a ne desfăta sufletul  cu frumuseţea  din jur.

Darul de a fi. De a putea să ajutăm. De a fi un bun exemplu. De a „arde” în iubire şi din iubire.

De multe ori luăm totul ca pe ceva sigur. Ce ne aparţine, dincolo de timp şi spaţiu. Şi nu uităm să zicem un simplu şi plin de frumos: Mulţumesc!

Anul acesta am reînvăţat asta. Poate că uitasem…

Mulţumesc pentru Iubire şi Mângâiere.

Mulţumesc pentru rugi auzite.

Mulţumesc pentru bucuria de a vedea chipurile şi a auzi vocile parinţilor.

Mulţumesc pentru prieteni, atât de dragi sufletului meu.

Mulţumesc pentru că cei dragi îmi sunt şi le sunt.

Multumesc pentru fiecare zi si pentru cuvinte scrise sau rostite.

Mulţumesc pentru iubirea oferită de cei din jur.

Mulţumesc pentru oamenii de departe şi totuşi aproape.

Mulţumesc pentru oamenii noi din viaţa mea şi pentru prietenia lor.

Multumesc pentru frumuseţea si parfumul florilor.

Multumesc pentru calatoria la Prislop. O calatorie in care sufletul  mi-a fost mangaiat. Si in care am simtit Iubirea aproape.

Într-o propoziţie: Mulţumesc pentru Viaţă!

Să nu uităm să mulţumim.

Voi pentru ce multumiţi?

Lumina

Am primit Lumina. S-a reaprins speranţa în bine. Şi a promisiunii împlinite. Sufletul e înnoit, căci întreaga fire renaşte.
În lumina candelei credinţei stăm. Şi suntem noi înşine candele care ard.  Ard în şi din Iubire.

Iubirea, cea care călăuzeşte. Şi care aprinde lumina din noi. Căci, da, noi oamenii suntem purtători de lumină. Din prima suflare, prima clipă pe acest pământ.

Să ne inunde Lumina şi Iubirea, Viaţa!

Iertarea, binecuvantarea sufletului

Rănim şi suntem răniţi. Greşim. Omul e supus greşelii. Zicem asta mereu. Ueori ca o scuză care să ne acopere când greşim. De cele mai multe ori, e o expresie în care se oglindeşte fragilitatea firii umane.

Zilele acestea , de introspecţie, ne ajută să ne analizăm.

Să ne întrebăm dacă putem ierta….? Şi dacă răspunsul e da, avem o treaptă urcată. Deoarece, Omul plăcut lui Dumnezeu, e cel care are puterea de a ierta.

Dacă în suferinţă, Fiul s-a rugat spre iertarea celor ce i-au greşit, noi de ce nu am face-o?

Cred cu tarie ca daca cautam , gasim in noi puterea de a ierta. Oricat de mare ne-ar parea gresala celorlalti. Si din momentul in care gasim aceasta putere, intelepciune, ne eliberam. Ne dam noua insine sansa de a fi . De a merge mai departe , fara a duce in suflet rani, sau vorbe agatate de noi. Inchidem acele rani, ne scuturam de acele vorbe si mergem mai departe. Mai luminosi si mai frumosi. Mai bucurosi.

Stiu ca uneori, poate, e greu. Dar noi nu greşim, oare? Suntem perfecţi? Nu. Caci nu exista perfectiune umana. Doar Divina.

  Iertarea eliberează, deschide uşa iubirii.

Iertarea, binecuvantârea sufletului.

Si la final, va las o poezie pe care am descoperit-o azi:

Plâpând ghiocelul
ieşind din zăpadă
Striga: „Tatăl nostru”
Ca lumea să-l vadă.

„Care eşti în ceruri”,
Şopti floarea-soare
Şi-un val de lumină
căzu pe răzoare.

Smerit busuiocul
Când vântul îl mână
Şi-i scutură roua
„Sfinţească-se”-ngână.

Când „numele-Ţi” spune
Trist ochiul-de-bou
Nu ştiu de-a fost şoaptă
Sau numai ecou.

Albastră ca cerul
O nu-mă-uita
Spune: „Împărăţia
să fie a Ta”.

„Şi facă-se voia”
Suspină o camee
Calcată-n picioare
Pe albă alee.

Când nuferii-n lacuri
Văd stele că sunt,
Şoptesc: „Cum e-n ceruri
Aşa pe pământ.”

Şi grâul, când moara
Vuieşte într-una
A zis: „Pâinea noastră
Cea de totdeauna”.

Iar nalba şi gura-
de-leu, amandouă,
la fel, rugătoare,
Răspund: „Dă-ne-o nouă!”

Cu gândul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Şi spun: „Iartă nouă
Greşalele noastre”.

„Precum noi iertăm
Greşiţii”, încet,
Răspunde garoafa
Uscată-n buchet.

Şi crinii, podoaba
Fecioarei cinstite,
Şoptesc: „Nu ne duce
pe noi în ispite”.

Iar spinii, ce-odată
Mărturii-i purtară
„Şi ne izbăveşte
de rele” – oftară.

Şi vântul porneşte
Ecoul Divin,
Cu freamăt pădurea
Răspunde: „Amin!”
(Alfred Mosoiu)

Răbdarea

Trăim într-o lume grabită, mult prea grabită. Secolul vitezei. Nu mai avem rabdare. Vrem totul cât mai repede şi dacă e posibil acum. Îmi pare că am uitat cuvântul răbdare. Recunosc, nici eu nu stau bine la acest capitol. Chiar deloc. Zilele acestea ploioase, îmi par că poartă în ele şi un altfel de mesaj, decât cel amintit ieri. Trebuie să înveţi să fii răbdător, Omule. Aţi privit copiii, cu câtă răbdare îşi construiesc castele de nisip? Sau un iubitor de flori, cu câtă  răbdare le îngrijeşte? Mamele şi răbdarea lor sunt un exemplu minunat. Tot timpul, am zis, privind la mama, ca mamele au ceva îngeresc în felul lor de a fi. Dar, cel mai elocvent exemplu de rabdare, vine de Sus. Din prima zi, Creatorul, ne calauzeşte  răbdător. Şi chiar dacă ne rătăcim, ne aşteaptă, cu rabdare, să regăsim poteca cea bună. Ne purtăm mai rebel cateodată, dar El,  dojenindu-ne uneori cu blândeţe şi indulgenţă în acelaşi timp, ne arată unde am greşit. Exact ca un părinte iubitor.

Poate ar trebui să privim mai atent în jur şi să reînvăţăm răbdarea şi calmul.

Să avem mai multă înţelegere cu cei din jur şi cu noi, şi să ne luăm momente de tihnă, pentru a ne bucura şi separat, şi împreună.  Atunci, vom fi suflet pentru suflet şi El va zâmbi căci lumea ar fi…. luminoasă.

Pentru mine e…

Lumina şi picurii de ploaie

Am ridicat ochii şi am privit cum picurii de ploaie mângaiau pământul. Ei au o putere curăţitoare. Prin atingerea lor revigorează, reînvie natura amortiţă. Sunt trimşi de Sus şi spre aducere aminte. Mai ales în această perioadă. Să ne readucem aminte de Suferinţa Mântuitorului. Să nu uitam ce dar am primit, prin aceste Patimi. Din Iubire pentru cea mai de preţ floare a Grădinii Sale.

Ploaia poartă în sine suferinţă şi bucurie. Lacrimi şi mântuire.
Pentru că, undeva, într-un colţ de cer, e o raza mică de soare.

Şi în sufletele noastre e lumină. Suntem purtători de lumină. Trebuie doar să ne aducem aminte asta. Suntem candele ce luminează această lume. Să nu lăsăm nimic să stingă aceste candele, şi, prin ceea ce facem, spunem, dar mai ales credem, să facem lumina lor şi mai puternică.